Golden Dawn Girls (2017) – Fiicele Partidului
One World Romania 2018 – Secțiunea: Pe o pantă periculoasă
Regie și scenariu: Håvard Bustnes
Co-scenarist: Lars K. Andersen
Editor: Anders Teigen
Muzica: Jonas Colstrup
Premii și festivaluri:
2018: DocPoint Helsinki IFF
2018: One World Prague
2018: DocPoint Helsinki
2017: IDFA
Pornind de la premisa că Grecia este considerată un paradis de vacanță, Håvard Bustnes încearcă în Golden Dawn Girls un studiu despre modul în care s-a ajuns la creșterea rapidă a neo-nazismului în Grecia contemporană și la efectele pe care le-a avut. Odată cu premiera la IDFA, documentarul a avut un răsunet din ce în ce mai mare, iar pelicula este un must în ceea ce privește studiul mișcărilor extremiste. Dincolo de problemele de actualitate pe care le dezbate și a incursiunii intime și neconvenționale în miezul unui grup de extremă dreaptă, Golden Dawn Girls se remarcă și prin faptul că face o analiză a acestor grupări prin prisma femeilor liderilor politici ai partidului Zori Aurii. Acestea reușesc să iasă din anonimat și preiau conducerea atunci când liderii sunt capturați de poliție în 2013, după asasinarea lui Pavlos Fyssas, un rapper anti-fascist. Astfel, în pofida reținerii lui Nikolaos Michaloliakos, liderul Zorilor Aurii, partidul reușește să câștige procente la alegerile din 2015, succesul datorându-se unei campanii scurte, dar eficiente, realizate de fiica acestuia, Ourania, în urma căreia partidul urcă de pe locul cinci pe trei. Ourania este o persoană intolerantă, care nu reușește și nici nu vrea să explice așa-zisa diferență dintre naționalism, de care pretinde că ar aparține Zorile Aurii, și nazism.
”Asta necesită să mă explic… De fapt mie nu îmi pasă de diferența asta”, Ourania.
Håvard Bustnes mărturisește că spera că femeile se vor distanța de ideile politice odată cu reținerea liderilor partidului, însă ele dau dovadă de o inflexibilitate greu de bănuit. Un alt punct în care excelează Golden Dawn Girls mi se pare acela că regizorul ilustrează aproape perfect diferența dintre fapte și imaginea politică, lăsând camera să ruleze atunci când nimeni nu se așteaptă și înregistrând fapte minore, dar edificatoare.
În Golden Dawn Girls, femeile intervievate – Ourania (fiica liderului Nikolaos), Dafni (mama unuia dintre cei mai fervenți lideri ai partidului, Panagiotis) și Eugenia (Jenny), soția lui Panagiotis – încearcă să controleze tot timpul ce poate fi filmat și ce nu, opresc discuțiile când ajung într-un punct delicat și dau dovadă de intoleranță pe toată durata filmului. Nici după arestarea liderilor ele nu reconsideră problemele, ci le iau apărarea necondiționat. Linia ideologică este destul de subțire, dacă nu inexistentă, iar lipsa unui program, seria de activități haotice pe care le întreprind liderii, instigarea la violență, rasismul, lipsa capacității de a susține discursul cu fapte, fac din Zori Aurii un partid extremist, la care oamenii încep să reacționeze negativ.
Pornind de la aversiunea față de imigranții ilegali, acțiunile duc de multe ori la agresiune verbală și fizică și chiar la renegarea grecilor care nu sunt de acord cu vederile partidului. Ourania spune, la un moment dat, într-o conferință transmisă pe internet, despre faptul că aceștia ar trebui alungați din țară. Între interviuri, Håvard Bustnes inserează bucăți de film în care membrii partidului agresează oameni, exersează trageri într-un poligon improvizat la marginea orașului, dar, pe de altă parte, pozează în oameni normali, cu familii mari și iubitoare.
La finalul documentarului, Ourania refuză să răspundă la întrebarea dacă condamnă sau nu nazismul și spune:
”Viața e plină de opțiuni. Nu este dreptul meu să nu înțeleg – să nu răspund – la ceva?”
Regizorul însă spune, tot la final, că a încercat să găsească ceva pozitiv în toată istoria legată de Zori Aurii, atunci când a realizat Golden Dawn Girls. Se pare că nu e cazul și poate din acest motiv merită să fie scuzat pentru că uneori se întrevede disperarea în spatele camerei, mai degrabă decât spiritul analitic. Pentru mine, a fost un documentar terifiant nu atât prin imagine, cât prin perspectivă. Perspectiva unor ”zori” pe care sper să nu îi vad niciodată din nou, #neveragain. Îl consider un documentar care atrage atenția asupra intoleranței/rasismului, asupra faptului că o ideologie toxică poate duce la deraiajul unei întregi societăți. Imaginea în care Ourania zâmbește și consideră „adorabil” portretul tatălui imortalizat în timp ce execută salutul nazist este edificatoare în acest sens.
Nota: 8/10
(Carmen)
Asociația Populară – Zorii Aurii, sau, pe scurt, Zorii Aurii (Golden Dawn / Χρυσή Αυγή) este un partid politic ultranaționalist, de extremă dreapta, al cărui lider se numește Nikolaos Michaloliakos.
Tot de la Wikipedia citire, mai aflăm și că a fost fondat în 1980, avându-și originile în mișcarea care a luptat pentru revenirea dictaturii militare în Grecia. Ideologia sa este considerată un amestec „exploziv” de neo-fascism, euroscepticism pronunțat, anti-globalizare și naționalism economic.
Încheind o introducere terminologică oarecum necesară aici, aș continua cu permisiunea de a împrumuta din formele narative ale basmului. Cum spuneam, Nikolaos Michaloliakos este liderul Zorilor Aurii; Michaloliakos are o fiică, pe numele său Ourania. În septembrie 2013, ca urmare a acuzațiilor de implicare a partidului în asasinarea unui rapper de stânga (Pavlos Fyssas), un număr mare de persoane importante din ierarhie au fost arestate – printre care și tatăl său. În cele 18 luni petrecute în spatele gratiilor de Michaloliakos, fiica sa a devenit una dintre cele mai vehemente apărătoare ale sale, dar și un veritabil locțiitor la conducerea partidului.
Regizorul norvegian Håvard Bustnes a prezentat documentarul „Fiicele partidului” (Golden Dawn Girls) în cadrul Competiției de film documentar IDFA, în noiembrie 2017. În București, s-a văzut marți, de la 20:30, la MȚR, în cadrul festivalului de film documentar One World România. În doar câteva cuvinte, aș putea spune că m-am simțit ca la o piesă de teatru: foarte frecvent, pare mai degrabă un „mockumentar”, iar multe dintre reacții sunt atât de firești, încât par regizate. Hotărât lucru, are un impact multilateral și, cel puțin pe mine, m-a lăsat cu idei amestecate despre vechea teorie a nuanțelor de gri.
Bustnes a motivat alegerea subiectului prin șocul când a aflat că partidul de extremă dreapta era al cincilea cel mai mare din țară, înainte să demareze filmările. Ideea sa despre Grecia, care, „(…) pentru un tip din nordul friguros, e ca un paradis” (declarație pentru www.ekathimerini.com), nu se suprapunea peste simbolistica încărcată de xenofobie și rasism a acestei opțiuni politice. Așadar, a decis să își explice fenomenul și a avut noroc ca unul dintre viitorii co-producători ai documentarului, Christian Falch, să încheie filmările la un documentar despre muzica heavy metal. Unul dintre personaje era Giorgos Germenis – un membru controversat al Zorilor Aurii, care, printre altele, ordonase jurnaliștilor prezenți la o conferință de presă să se ridice în picioare pentru a saluta intrarea liderului partidului, sau fusese implicat în devastarea unei zone comerciale unde vindeau produse mulți imigranți ilegali.
„ – De ce ați ales să vă tatuați în germană și nu în greacă Sieg Heil pe braț?
- Mi-a plăcut fontul.”
(Giorgos Germenis)
Prin intermediul soției lui, Evgenia „Jenny” Christou, Bustnes a pătruns în hățișurile partidului, deși chiar și așa a întâmpinat momente dificile. Există fragmente din documentar în care i se cere să rămână în afara sediului partidului, sau membri ai organizației îi cer să nu mai filmeze. Totuși, regizorul a reușit, treptat, să le câștige încrederea, și povestea, amuzat, pentru publicația citată anterior, că „(…) încet-încet, am primit acces la al doilea etaj, apoi la al treilea și al patrulea, și în cele din urmă am filmat-o pe [Ourania] Michaloliaku la al cincilea etaj, cu tatăl ei”.
Revenind la Ourania, interviurile care o au drept interlocutoare sunt cele mai bine articulate din întreg documentarul. Este adevărat că nici Jenny nu este mai prejos, și felul încăpățânat în care își susține teoriile, partidul și soțul este aproape de admirat; însă Ourania face afirmații serioase cu o mină luminoasă, pe un ton optimist, arborând aceeași atitudine fie că vorbește despre iubirea față de animalele abandonate, despre serile petrecute cu prietenii, la un boardgame – „(…) așa suntem noi, ne adunăm să jucăm boardgames, nu bem sângele nimănui”), fie că refuză să răspundă la întrebările privind susținerea sau ralierea la ideologia nazistă. Ourania este un tărâm al contrastelor: pe de o parte, se declară dornică să se implice în societate și să-și continue studiile de psihologie, însă, pe de alta, din momentul în care preia conducerea partidului, face inclusiv în fața camerei afirmații amenințătoare: „(…) cum să o fi bătut noi, dacă făceam asta nu se mai putea ridica de jos”, le spune colegilor de partid despre una dintre martorele acuzării din procesul intentat liderilor Zorilor Aurii.
„ – De ce să răspund la o întrebare, doar ca să nu te simți tu ciudat?”
(Ourania Michaloliakos, întrebată dacă susține nazismul)
Dafni Iliopoulous pare desprinsă dintr-o altă eră. Este, într-adevăr, cea mai în vârstă dintre protagoniste, are propriile idei bine fixate și preferă să își ajute fiul (Panagiotis) din umbră, influențând mai degrabă masele. O femeie elegantă, cu o istorie personală demnă de invidiat, îi arată regizorului fotografii de când era „(…) inginer pe submarin, director de spital… și cu fiica lui Che Guevara”, mărturisind că, în tinerețe, avea convingeri politice total opuse, care i-au fost, însă, deturnate de „minciunile sistemului”.
În timp ce Jenny și Ourania ies în față, iar absența soțului, respectiv tatălui, de pe scena politică, le ajută să se remarce într-un prim-plan marcat de aplauze și vizualizări pe YouTube, Dafni împarte fluturași din tavernă în tavernă și își petrece timpul cu nepoții de la celălalt fiu (preot ortodox), pe care îi supraveghează trăgând la ținte imaginare cu imitații de arme automate. De altfel, spre finalul documentarului, aparent placida și mereu eleganta Dafni pregătește casa pentru ieșirea din închisoare a fiului său, ștergând de praf colecția impresionantă de arme de vânătoare.
Bustnes a dorit să înțeleagă valul de popularitate de care s-a bucurat partidul în ultimii ani. Dincolo de contextul internațional bine-cunoscut al crizei și al imigranților, două aspecte care au măcinat economic, social și politic o Grecie deja defazată față de scena europeană, felul în care membrii și susținătorii unui partid știu să ajungă la votanți este, firește, de mare însemnătate.
Dar, dincolo de paradigmele clare, regizorul norvegian a reușit să umanizeze o grupare politică. Oricât de ciudat ar suna, la finalul documentarului am ajuns, parcă, să simpatizez cu aceste femei, care par să creadă orbește în bărbații din viața lor – fără să concluzionez dacă ar fi făcut același lucru indiferent de culoarea sau direcția acestor idealuri. Pe de altă parte, absența lor temporară le-a ajutat să iasă în evidență, și să arate că pot fi mai mult decât mamă, soție sau fiică. Ce m-a dezamăgit, însă, a fost că, după cum remarca și Bustnes, odată cu ieșirea bărbaților de după gratii, cele trei și-au reluat rolurile decorative/de fundal, iar trecerea s-a făcut lin, fără proteste, chiar din momentul în care cei trei au fost primiți cu lozincile partidului la porțile închisorii. „De îndată ce bărbații au fost eliberați, femeile au început să se retragă”, remarcă el, cu o voce înfrântă.
Documentarul s-a încheiat; povestea „fiicei liderului de partid” are un final la fel de previzibil ca toate celelalte basme autohtone, acolo unde, în proporție covârșitoare, femeile au rol de suținere, sprijin și sursă de înțelepciune (de obicei, condiția pentru acestea este să fie și urâte), iar altfel, pur decorativ. O concluzie, însă, nu am. Am doar o curiozitate sporită și o dorință pe care mi-o manifest cât de vocal: haideți și la noi cu documentarul (socio-)politic. Aș vrea să înțeleg și mecanismele autohtone, care împing oamenii să creadă, fără să cerceteze, în doctrinele sau programele unui partid. Aș dori să urmăresc și ascensiunea femeilor politice din România, și motivațiile lor, și felul în care înțeleg ele să urmeze calea aleasă.
Bustnes a avut o idee foarte bună și, „umanist” cum se descrie în documentar, a fost puternic dezamăgit de răspunsurile primite. Emoțiile negative, însă, dau naștere, de multe ori, la reacții pozitive; avem nevoie de mult mai multe materiale de o transparență similară pentru a înțelege mai bine mecanismele care ne animă și ne îndeamnă în propriile alegeri, și pentru a alege mai conștient.
