Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran (2003)Regia : Francois Dupeyron
Distributia : Omar Sharif, Pierre Boulanger
Din nou o lectie de viata. Viata poate fi uneori extrem de cruda, dar lectia acestui film ne invata cum puritatea sufletului si salvarea unui prezent si a unui viitor curat pot fi determinate numai si numai prin dragoste si daruire.
Si din pacate, aceasta daruire nu vine din interiorul familiei. Vine, ca un dar providential, la momentul potrivit, de la un mentor care transcende orice bariera de varsta, de religie si de cultura. Un mentor care plamadeste aluatul fraged al mintii adolescentului de 16 ani, Moise Schmitt si care ii lasa acestuia in final, mostenirea sa materiala si spirituala, exprimata in cele cateva cuvinte testamentare: “ Eu, Ibrahim Demirji, prin prezenta las toate bunurile fiului meu Momo, deoarece m-a ales pe mine sa-i fiu tata si deoarece i-am dat lui tot ce am invatat in aceasta viata. Acum si tu vei sti ce e in Coranul meu, Momo. Totul e acolo ! »
Moise este un adolescent evreu locuind in Paris, pe Rue Blue si se confrunta cu o intreaga problematica caracteristica familiei si varstei sale : traieste alaturi numai de tatal sau (alaturi este cel mai potrivit cuvant – caci intre ei este o lipsa totala de comunicare parinte-fiu), merge la scoala, tine pe umerii sai intreaga gospodarie a micii familii (mama ii parasise cu multi ani in urma, luandu-l cu ea si pe fratele mai mare), asculta cu impatimire muzica la moda a anilor sai si se lupta cu navala hormonilor care nu-i dau pace. Le urmareste zilnic de la fereastra sa, pe prostituatele de toate culorile si de toate varstele, care populeaza din abundenta Rue Blue. Tentatia si curiozitatea sunt irezistibile, asa ca isi sacrifica pusculita-purcelus daruita cu mult timp in urma de tatal sau cu sfatul « Banii sunt facuti sa fie economisiti, nu cheltuiti ; cand e plina pusculita, esti bogat ». Moise este bogat, are cei 35 de franci necesari pentru a-si ostoi curiozitatea si chemarea varstei si are norocul ca initierea lui sa decurga firesc, sub profesionalismul plin de intelegere al unei tinere prostituate. Urmeaza un moment de mare sensibilitate si anume acela in care Moise, ca semn al desprinderii sale de copilarie, daruieste ursuletul sau de jucarie, prostituatei care il ajutase sa faca acest pas.
De cealalata parte a Rue Bleu se afla micul magazin al batranului turc Ibrahim. Acesta ii spune lui Moise ca este turc si nu arab, asa cum era generic numit de catre riverani, ca este musulman din « Semiluna de Aur », o zona ce se intinde din Anatolia pana in Persia.
Si astfel incepe apropierea dintre cele doua personaje ale filmului si lungul sir de lectii pe care batranul Ibrahim le preda tanarului pe care il numeste mai pe scurt, Momo.
Prima lectie este despre zambet: “Exerseaza zambetul… Zambetul te face fericit… Un zambet poate face minuni”. Si intradevar, fetisoara tanara si imberba a lui Momo incepe sa etaleze zambetul, la inceput impus, fortat, apoi din ce in ce mai natural, mai dezinhibat. Si zambetul ii deschide noi cai catre cei din jurul sau, catre profesionistele strazii, dar si catre inocenta pistruiatei pustance din vecini.
Si zilnic, urmeaza lectie dupa lectie. Despre sentimente, despre frumusetea pe care o poti gasi in tine si rasfranta apoi in jurul tau.
Apoi discutii despre « Cum te descurci sa fi fericit », intrebari despre « Ce inseamna sa fi evreu », trimiteri catre « credinta launtrica » a fiecarui individ, sfatul ca « daca vrei sa inveti, vorbeste cu cineva ». Coranul, cartea nelipsita din fata batranului turc, ca si invataturile acesteia, nu ii este impusa sub nicio forma lui Momo, caci Ibrahim il sfatuieste « Daca Dumnezeu vrea sa-ti dezvaluie viata, n-o sa ai nevoie de o carte ».
Peste aceasta constructie zilnica a relatiei dintre cei doi, cade ca un traznet abandonul tatalui lui Momo, care ramas fara serviciu, deprimat, alege sa fuga din fata oricaror raspunderi, isi paraseste copilul si curand se sinucide sub rotile unui tren, undeva langa Marsilia.
Ca un mijloc de aparare al micului univers interior si al echilibrului fragil creat, Momo are o reactie ciudata la aparitia de niciunde a mamei sale in apartamentul unde a crescut fara grija si dragostea materna : se declara a fi doar « zugravul Mahomed », nicidecum Moise, fiul abandonat – si de fapt – asa cum afla in acest ceas tarziu, primul nascut al familiei. Demontarea dureroasa a minciunilor tatalui sau, care nu a contenit sa-l compare cu un frate mai mare (creat de mintea sa bolnava), constiincios, destept, disciplinat, studios, reprezinta imboldul care il face pe Momo sa ii ceara lui Ibrahim sa devina tatal sau legal, sa il infieze.
Trecand peste tavalugul birocratic al acestui demers, infierea este implinita.
Si la volanul unei elegante masini rosii pe care cu mare stradanie Ibrahim reuseste sa invete sa o struneasca si sa isi obtina permisul de conducere, cei doi pornesc intr-o calatorie catre Turcia, pentru ca batranul sa isi revada locurile natale si pe nevasta care de mult se intorsese la casa si la rostul ei.
Toata aceasta calatorie este un necontenit prilej de lectii de viata. Cu umor, cu detasare, cu tihna, cu multumire si cu o imensa intelegere si dragoste, Ibrahim transmite catre Momo comorile sufletului si mintii sale: nu ii impune nimic, nicio idee, nicio placere, niciun resentiment, nicio determinare… doar ii vorbeste, ii arata, il invata sa vada si sa asculte si sa gandeasca si sa aleaga singur.
Traseul ii poarta prin bogatia Elvetiei, prin saracia Albaniei, prin parfumul fericirii Greciei si “Tihna este cheia fericirii” ii spune Ibrahim lui Momo. Cei doi asculta marea, se imbata pe rand de mirosurile tamaii in bisericele ortodoxe sau ale lumanarilor in cele catolice, se descalta si intra in moscheile musulmane. Fiecare dintre cei doi se cufunda in propriile amintiri, pe masura ce se adancesc in teritoriul Anatoliei: Ibrahim se simte din ce in ce mai acasa in Turcia, iar Momo are nostalgia Rue Blue din Paris.
Inca o lectie, lectia despre dans.”Inima barbatului este precum o pasare in colivie. Cand dansezi, inima iti canta si apoi se ridica la cer. Barbatii danseaza, se invart in jurul inimii, Dumnezeu e acolo, in inimile lor…E ca o rugaciune…Pierd legatura cu lumea, povara numita echilibru…Devin torte…Ard!” Ibrahim are lacrimi in ochi iar Momo spune “Mintea mi s-a golit de toate necazurile” O armonizare a spiritului si universului.
Pe soseaua serpuind prin peisajul arid al Anatoliei, masina se apropie de satul batranului Ibrahim. De neinteles, dar poate – si de inteles, este hotararea brusca a lui Ibrahim de a face singur acest ultim parcurs, nestiind inca ce il asteapta la capatul drumului. Il debarca pe Momo si il lasa sa astepte in praful soselei, pana va primi o veste de la el. Poate ca Ibrahim a avut o premonitie. Pentru el, calatoria se sfarseste si la propriu si la figurat. Sub imperiul emotiei sau sub mana destinului, masina se rastoarna in drum, Ibrahim este dus in sat, intr-o veche locuinta cu covoare turcesti pe pereti si Momo este condus la capataiul sau, pentru un ultim bun ramas. “Am sosit, n-am stiu!” spune Ibrahim si pentru a-l linisti pe Momo, continua “Nu sunt speriat, stiu ce e Coranul meu. Am avut o viata buna, sunt batran… M-am intors acasa… Ma voi alatura infinitului, nu mor!”
Din nou acasa, in Paris, in fata notarului, Momo ia cunostinta de ultima dorinta testamentara a mentorului sau: “ Eu, Ibrahim Demirji, prin prezenta las toate bunurile fiului meu Momo, deoarece m-a ales pe mine sa-i fiu tata si deoarece i-am dat lui tot ce am invatat in aceasta viata. Acum si tu vei sti ce e in Coranul meu, Momo. Totul e acolo ! »
In secventa urmatoare, in pragul aceluiasi vechi magazin din Paris, sprijinind usa si mai apoi, vazandu-si de treaba in pravalie, il reintalnim pe Momo, un tanar placut, relaxat, echilibrat, care ne spune noua, martorilor sai “Sunt Momo, toata strada ma cunoaste”, pentru ca mai apoi, adresandu-se unui pusti, cumparator, sa sublinieze “Nu sunt arab”, asa cum odinioara, ii spuse si lui Ibrahim!
Un film tulburator, o incursiune plina de empatie in universul adolescentin, un exemplu cald si plin de emotie al unei intelegeri universale, indiferent de religie si de varsta intre doua fiinte umane, o lectie despre transferul firesc al valorilor spirituale si sufletesti de la o generatie la alta.
Lasand deoparte cateva intrebari pe care nu m-am putut opri sa mi le pun, cateva mirari privind totala lipsa de implicare a factorilor social-comunitari in viata tanarului orfan din Parisul anilor ’60, sau privind unele mici siretlicuri rautacioase ale batranului Ibrahim, consider acest film o realizare emotionanta. Pe undeva, l-am privit pe Ibrahim ca pe un frate mai varstnic al lui Zorba, iar pe Momo, ca pe un frate mai tanar al lui Basil.
Un cuplu de actori, care in ciuda diferentei mari de varsta au evoluat intr-o comuniune armonioasa, dovada ca ambii au fost recompensati de premii valoroase in lumea filmului. Boulanger, chiar la varsta de 16 ani in 2003, are la activ pana in ziua de azi – deja – o multime de filme si de productii TV si regret ca un l-am vazut inca in alta productie. Un chip frumos si expresiv si o naturalete induiosatoare, intr-o partitura foarte complexa.
Iar despre Omar Sharif…. E mare! Nu mai este Sherif Ali din Lawrence of Arabia sau neuitatul Iuri din Doctor Zhivago, este batran, are 71 de ani in momentul filmarilor, dar caldura ochilor sai, farmecul zambetului sau, constructia si echilibrul cu care isi defineste rolul, il mentin inca in elita “masculilor” de marca ai cinematografiei mondiale.
Cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt a fost dramatizata si jucata in 2006 pe scena Teatrului Buch din Londra.
Interesant este si faptul ca in anul 2004 cartea a fost publicata si intr-o editie special adaptata pentru scopuri scolare-educationale in liceele din Franta.
De remarcat coloana sonora a filmului care utilizeaza piese remarcabile clasice, dar si apartinand rockului anilor ’50-60: Sweet Little Sixteen – Chuck Berry sau Woolly-Bully.
