Mar Nero (2008)
Regizor: Federico Bondi
Scenaristi: Ugo Chiti, Cosimo Calamini, Federico Bondi
Distributia: Ilaria Occhini, Dorotheea Petre, Corso Salani, Vlad Ivanov, Maia Morgenstern, Theodor Danetti
Productie Film Kairos si Rai Cinema (Italia) in coproductie cu HiFilm Production (Romania) si Manigolda Film (Franta).
Mi-as fi dorit ca aceasta poveste de viata, comuna nu numai timpurilor pe care le traim, dar si zecilor si sutelor de ani anteriori, cand femei si barbati in cautare de locuri de munca si slujbe care sa le permita sa traiasca si sa puna ban pe ban in vederea alcatuirii unui viitor mai bun, isi paraseau tara si saracia si se angajau ca servitoare, guvernante, marinari, muncitori in constructii si alte indeletniciri, in tari si societati mai bogate si mai asezate, mi-as fi dorit, repet, ca aceasta poveste sa beneficieze de un script mai inteligent si mai documentat sustinut.
Desi scenariul se bazeaza pe o experienta reala de viata apartinand bunicii scenaristului/regizorului Federico Bondi, impresia generala si usor amara pe care mi-a lasat-o este aceea propagandista, o propaganda care insa se autosubmineaza in final prin imaginile triste, sarace, chiar halucinant de sarace ale unui colt din Romania, nefericit ales din punctul meu de vedere – si de unde – cu obstinatie – ni se prezinta numai mizeria si decaderea urbana. Pana si imaginile Deltei Dunarii sunt invaluite intr-o aura de tristete si de singuratate intunecata – si aici poate este vina camerei de filmat care nu ne transmite nicio sclipire a soarelui, nicio reflectie fermecata a luminii in intinderea apelor, nicio bucurie pe fetele impietrite ale personajelor, roase parca de adanci angoase existentiale. O propaganda a umanitatii, vredniciei, puterii si sufletului tinerelor romance care se sacrifica plecand la munca in strainatate, spre binele familiei, spre binele barbatilor ramasi acasa drept tovarasi de nadejde al sticlei de bautura si calcand vajnic in batatura altor femei.
Este adevarat ca prima parte a filmului (desfasurata in Florenta), care ne-o prezinta intr-o maniera tipic italiana, pe Gemma, batrana doamna suferinda, dar care pastreaza inca pe chip urmele frumusetii de odinioara si care respira prin toti porii experientele dulci/amare ale unei casnicii si ale unei vieti in care a acumulat neimpliniri si mici rautati – alaturi de tanara Angela – curata, cinstita, muncitoare, rabdatoare, puternic motivata, dar prea rabdatoare totusi – este mai bine sustinuta si construita cinematografic. Pas cu pas, se defineste arhitectura relationarii dintre cele doua personaje, se topeste cerbicia, excesul de rautate, chiar de vulgaritate al Gemmei si se deschide usa spre comunicare, intelegere si apreciere a prezentei si eforturilor tinerei Angela. Dar si aici as carcoti asupra unor secvente care mi se par scaderi ale scenariului si care par a fi date de o insuficienta cunoastere si intelegere a natiunii pe care incearca autorii filmului sa ii prezinte. Pentru ca romanii din film, aflati la munca in Italia, intr-un oras atat de frumos ca Florenta, se aduna la o mica petrecere pe un camp amarat si prafuit, langa o cale ferata, precum nomazii, pentru ca aceeasi romani reuniti sa celebreze intrarea in noul an 2007 – aducator al primului pas al intrarii Romaniei in Comunitatea Europeana, consfintesc acest act printr-o bataie intre masculi in acordurile cantecului “Noi suntem romani!”. Si cred ca autorii s-au lasat furati de clisee in prezentarea acestor romani.
Si trecand la partea a doua a filmului, aceea desfasurata in Romania, trebuie sa spun ca din punct de vedere logic si motivational, nu am inteles de ce o persoana atat de batrana si suferinda, ia hotararea de a o intovarasi pe Angela atat de departe de casa, Angela fiind ingrijorata de telefoanele fara raspuns catre barbatul ei Adrian – ramas fara slujba amarata de la fabrica de portelanuri din Sulina. Ma pot gandi doar la un tarziu spirit de aventura, pe ultima suta de metri, a unei persoane profund speriata de batranete, de singuratate, de boala, poate de spectrul unui azil drept ultim popas pe drumul vietii. Poate aceasta sa fie o explicatie…Sau poate – totusi, legatura umana profunda care se naste intre cele doua eroine.
Si dupa cum spuneam, aceasta parte a doua a filmului, face dupa mine greseala prezentarii unei Romanii pe care nu o contest, nimeni nu o contesta, ea exista, e plina tara de mici asezari urbane decazute, cu blocuri ceausiste jerpelite, cu caini vagabonzi rapanosi, depopulate de locuitorii activi si intesate de trandavi betivi si scandalagii, dar nu numai aceasta este Romania. Si imaginile fruste cad tare rau. Totusi, ceea ce salveaza aceasta a doua parte a filmului este unda de umor si duiosie. Vorbesc despre intalnirea dintre Gemma si batranul tata al Angelei si magistralul dialog romano/italian dintre ei, niciunul intelegandu-l pe celalalt, dar perseverand, ceea ce naste un umor irezistibil. Iar unda de intelegere si duiosie curge din aceea ca “toti barbatii sunt la fel”, prin urmare Angela abdica in fata tradarii masculului Adrian, il primeste inapoi in pat langa ea si atunci cand Gemma deschide usurel usa dormitorului, schimbul de priviri dintre cele doua femei este extraordinar de graitor!
Si nu in ultima instanta, distributia salveaza oarecum acest film si jocul actorilor confera autenticitate povestii si trairilor personajelor.
Ilaria Occhini este o alegere extraordinara pentru rolul Gemmei; miscarile ei incarcate de suferinta fizica, mimica fetei, schimonosita de puseuri de rautate sau reavointa, dar si netezita si luminata de intelegere, bunavointa si duiosie este de o mare mobilitate. Si am inteles ca este o talentata veterana a scenei si filmului italian si ca este nepoata scriitorului Giovanni Papini.
Ada Solomon are un deget fermecat, ea a propus-o pe Dorotheea Petre pentru acest rol, asa cum tot ea a propus-o si pe Ozana Oancea pentru rolul Feliciei, din pelicula “Felicia inainte de toate”. Dorotheea Petre este o buna actrita, ea si-a salvat rolul si i-a conferit credibilitate chiar si in momentele cand nu am fost de acord cu actiunile si hotararile pe care le-a luat personajul. Are o concentrare spre interior si o plutire detasata prin etapele rautacioase ale Gemmei si are un zambet fermecator atunci cand se deschide fara teama catre ceilalti cu care interactioneaza. Si si-a investit personajul cu taria si hotararea plina de sacrificiu a femeii si nevestei obisnuita sa-si slujeasca si sa-si ierte barbatul alaturi de care vrea sa-si zideasca familia. Barbat interpretat de Vlad Ivanov, care fara sa deschida gura si fara sa rosteasca nicio replica, simbolizeaza perfect, cu fata golita de orice expresie si cu silueta matahaloasa, bizonul masculin al acelei mici comunitati din Delta.
Si ajung la Theodor Danetti, actorul in varsta de 84 de ani astazi, protagonist in peste 30 de pelicule (Train de vie / Modigliani / Crucea de piatra / E pericoloso sporgersi / Cuibul de viespi / Ciuleandra) dar si in piese de tratru jucate pe scena de la Bulandra, Metropolis, etc – care in decursul catorva minute, alaturi de Ilaria Occhini, a dat masura talentului sau inconfundabil, miscandu-se vioi in jurul mesei, neslabindu-si partenera din ochi si purtand cu aceasta cel mai natural si plin de haz dialog romano/italian al surzilor.
Eu una nu am considerat acest film drept unul de arta, ci un film cu suisuri si coborasuri, un film sincer si cald din partea echipei de realizatori, un film la care se putea lucra mai mult asupra scenariului, pentru surclasarea problemelor spinoase de documentare, un film pe care il recomand si care cred ca trebuie vizionat pentru experienta umana pe care ne-o transmite si care a generat pe internet pe situl marnero.wordpress.com o serie de implicari ale oamenilor care au de impartasit experiente similare de viata.
Multumiri speciale organizatorilor (Parada Film si Revista Tango) acestei proiectii pentru bloggeri.
1 comment