L’arbre (2010) – The Tree
Regia: Julie Bertuccelli
Scenariul: Julie Bertuccelli, Elizabeth J. Mars, Judy Pascoe (romanul “Our Father Who Art in the Tree”)
Producator: Yael Fogiel
Distributia: Charlotte Gainsbourg, Morgana Davies, Marton Csokas
Mi-a placut acest film inobilat de performanta a doua actrite pe care le despart multi ani de viata si de experienta, dar egale intru realizarea unui act artistic de exceptie: Charlotte Gainsbourg si Morgana Davies.
Cu un scenariu realizat pe baza romanului „Our Father Who Art in the Tree” (Judy Pascoe) publicat in 2002 in Marea Britanie, filmul regizat de Julie Bertuccelli ne aduce in fata ochilor o poveste plina de intelegere si caldura umana. Povestea unei familii obisnuite de undeva din spatiile rurale largi ale Australiei; tatal munceste si asigura traiul sotiei si celor patru copii ai lor. O familie fericita si plina de iubire, in care Down O’Neill si-a gasit echilibrul dupa anii de peregrinare alaturi de tatal sau, comis-voajor.
Pe cerul senin al familiei apar insa nori grei, pentru ca camioneta lui Peter O’Neill e condusa cu ultimele secunde de viata ale acestuia si proptita in trunchiul masiv al unui imens copac (un Smochin Moreton Bay), paznicul batran al casei familiei O’Neill. Si micuta Simone se afla singura in acele momente, alaturi de tatal sau…
O pierdere traumatizanta pentru intreaga familie: un tata de numai 43 de ani, care lasa in urma 15 ani de casnicie, un fiu adolescent – Tim – pe pragul absolvirii scolii, un alt fiu – Lou, istet si aplecat spre invatatura, un praslea blond si bucalat – Charlie, fetita de 8 ani – Simone si Down – nevasta amortita de durerea mortii omului care a insemnat totul si orice!
Sunt extraordinar de bine conturate caracterele personajelor confruntate cu aceasta situatie extrema: Down nu gaseste puterea de a-si reveni si de a lua in mainile ei fraiele familiei, Tim preia – atat cat este in stare – prerogativele barbatului – Lou se interiorizeaza dar empatizeaza cu fiecare in parte – micul Charlie inca nu vorbeste, insa cea care da dovada de nestiute resurse este Simone, care incearca sa-si readuca mama pe linia de plutire, in timp ce lupta cu sentimentul acut al lipsei tatalui ei.
Si tocmai aceasta frustrare o conduce pe Simone pe taramanul imaginatiei, al fantasticului, al supranaturalului, caci, cautandu-si mereu oaza ei de linistite in bratele incapatoare ale crengilor uriasului copac, isi simte tatal aproape, incepe sa creada ca acesta, sau spiritul sau, a patruns si s-a reunit cu copacul, s-a reincarnat in scoarta, trunchiul, ramurile, radacinile lungi si noduroase al smochinului. Simone vorbeste noaptea, dar si ziua, cu tatal sau, cuibarita in lumea ei fantastica din copac. Si isi aduce si mama pe acelasi palier al perceptiei.
Daca pentru Simone copacul aduce echilibrul si o face sa-i impartaseasca prietenei ei „Avem sansa sa alegem sa fim tristi sau fericiti; eu am ales sa fiu fericita; si sunt fericita!”, pentru Down, copacul devine un leagan de comunicare, de liniste si de vindecare a sufletului. Cuibarita intre crengile copacului, fumandu-si tigarile nocturne, Down incepe sa se vindece, sa se reintoarca la viata. Iar necazurile casnice: lilieci navalitori in bucatarie, broaste oracaind si invadand canalizarea casei, o fac sa porneasca in oras, in cautarea unui instalator si sfarsind cu obtinerea unei slujbe – prima din viata ei.
Angajatorul, George Elrick, instalator si proprietar al unui magazin de instalatii sanitare, vine in ajutorul familiei si descopera ravagiile pe care le face radacinile uriasului copac asupra instalatiilor, acoperisului…apropierea lui devine un pericol iminent.
Pana intr-acolo incat o uriasa creanga se prabuseste asupra casei, produce mari stricaciuni, patrunde in dormitorul lui Dawn si aceasta alege sa doarma in pat invaluita in ramuri si frunze, ca si cum ar fi in bratele iubitoare ale lui Peter.
Cu tot pericolul, familia iubeste copacul, Simone se adaposeste ziua intre crengile sale si-si impartaseste nefiintei tatalui gandurile si sentimentele. La fel procedeaza si Down, insa in timpul noptii! Pentru ele, sotul si tatal supravietuieste in copac si le ocroteste. Si cu cata sensibilitate reuseste intreaga echipa de realizatori ai filmului sa ne induca toata gama de sentimente pe care le incearca eroii povestii. Mai ales cand George intra mai serios in familie, relatia lui cu Down avanseaza, in pofida geloziei lui Simone isi petrec cu totii Craciunul impreuna, in vacanta, undeva pe o plaja…”primul Craciun fara tata!”
Insurmontabila hotarare de a actiona asupra copacului (George aduce utilajele necesare si o echipa de muncitori), dezlantuie insa hotararea de nezdruncinat a Simonei, de a-si apara copacul si de fapt reintruparea tatalui sau, asa ca isi muta calabalacul necesar undeva, sus, in leaganul ramurilor, de unde nu coboara la nicio rugaminte.
Si aici apre momentul care pe mine personal m-a deranjat putin, desi pot sa il inscriu ca unsimbol al sacrificiului matern pentru linistea copiilor. Un sacrificiu care netezeste momentul, dar goleste viitorul. Down alege sa opreasca cruciada echipei asupra copacului si il alunga pe George si din acel loc, dar si din viata ei. Un George plin de caldura, de empatie, saritor, muncitor…un posibil prieten de nadejde, un posibil sot in viitor. Un George care ii spune: „Stiu ca esti nefericita. Dar pentru Dumnezeu, traieste-ti viata! Bucura-te ea!”
Si asa cum se intampla pe meleagurile actiunii, este anuntat un puternic uragan, care ridica pe Gold Cost valuri de 4 metri; familia se adaposteste sub casa si linistea diminetii care urmeaza devoaleaza un peisaj cutremurator: casa distrusa, lucrurile si agoniseala casnica imprastiate in baltile ramase in urma furtunii. Copacul sfasiat! Pentru a salva ceva din sufletul mare al tatalui, copiii planteaza zece mladite – pui ai vajnicului smochin!
Suiti in masina scapata ca prin minune, nacalita de noroiul furtunii, cu ceva bagaje deasupra ei, membrii familiei pornesc catre o viata noua, pentru ca spune Dawn:
„In adancul sufletului toti suntem tristi, dar tata ar dori sa fim fericiti. Ii vom simti lipsa toata viata, dar va trebui sa invatam sa traim fara el!”
O ultima intersectare cu George, venit in graba sa le caute de grija si un ultim schimb de replici: „Ne vom mai revedea? – Poate, viata e destul de lunga!”
Un mesaj final plin de optimism! O film – introspectie as spune, in universul bogat al copilariei si al maturitatii – ambele stari gasind in iubire si visare, puterea de a depasi loviturile vietii, vindecarea sufletului si speranta in viitor.
Si repet ceea ce am spus la inceput, naturaletea si bogatia rolurilor interpretate de intreaga distributie, cu apasare pe Gainsbourg si Davies ridica mult nota mea.
O camera de film (cinematografia Nigel Bluck) foarte inspirata, atat in scenele care surprind maretia si frumusetea bratelor batranului copac intinse spre cerul de unde picura scanteile razelor soarelui, cat si in conturarea chipurilor personajelor: mica Simone – o zana suava si visatoare, dar atat de determinata in actiuni / Dawn – o femeie doborata in durerea ei, dincolo de care razbate taria responsabilitatii si se dezghioaca zambetul jucaus si pofta de viata. Si frumusetea peisajelor…incepand cu imaginea camionului carand in spinare – precum un melc – o casa de lemn – ca un cantec singuratic tremurand pe soseaua marginita de ierburi inalte miscatoare… si terminand cu dezastrul curtii napadite dupa furtuna de apa si resturi printre care topaie un pui de cangur ratacit! Un film vizual, datorita camerei si respiratiei lente a actiunii.
De asemenea, muzica filmului este deosebita, coloana sonora originala – Grégoire Hetzel:
Sunt piese impresionante pe coloana filmului, Sway a lui Dean Marti, Weak cu Asaf Avidan & The Mojos, To Build a Home cu The Cinematic Orchestra, etc.
2 comments