Ghost Busters (1984) – Vânătorii de fantome
Regia: Ivan Reitman
Distribuţia: Bill Murray, Dan Aykroyd, Harold Ramis, Sigourney Weaver, Rick Moranis
Tentativa mea de a reconstrui aura comediilor autentice continuă. ”Ghost Busters” este un film din seria celor ”1001 filme de văzut într-o viață” și este un film care pare a fi cunoscut de toată lumea, fiind difuzat de nenumărate ori la TV, pe ProTv sau aiurea, făcând parte dintr-un lung șir de filme difuzate în week-end la orele după-amiezii, producătorii televiziunilor fiind încrezători că te poate face să râzi și, în același timp, că toată lumea l-a văzut. Și poate că așa și este: nu mai râzi în hohote, dar zâmbești încă la nebuniile realizate de personaje; după titlu și câteva cadre, îți dai seama că, odată, demult, l-ai mai văzut, dar nu îți mai amintești cu siguranță amănuntele; este în același timp și o comedie la adresa pseudo-științei (mereu în vogă) cu privire la existența fantomelor, dar și parodie SF, făcută cu mijloacele anilor ’80.
Pentru mine, Dan Aykroyd a adus acest gen de filme pe marile ecrane și l-a promovat cu succes atât la nivelul scenariilor scrise, dar și prin participarea, cu mult umor și talent, în cadrul distribuțiilor filmelor. De altfel, citeam undeva că genul comediilor clasice a fost deseori asimilat cu doi scenariști de succes: Dan Aykroyd și Harold Ramis. Și, într-adevăr, așa și este, iar cei din generația mea își amintesc cu plăcere de multele comedii apărute în anii ’80-’90, unde cei doi țineau capul de afiș, comedii văzute la televiziunile românești imediat după Revoluție: The Blues Brothers (scenariu: Dan Aykroyd și John Landis), , Nothing But Trouble (1991), tradus la noi ”Un weekend de coșmar”, de partea lui Aykroyd; Stripes (1981)-Jocul de-a armata, Caddyshack (1980), nebunia din Back to School (1986), Club Paradise (1986), Groundhog Day (1993)-Ziua cârtiței, etc. pentru Harold Ramis; prezentul Ghost Busters, amândoi.
Partea leului din punct de vedere al interpretării îi revine totuși lui Bill Murray. Omul de știință fals amuză și contrariază încă din scena de început, în care chestionează niște voluntari pentru a descoperi ”efectul experienţelor negative asupra abilităţii de percepţie extrasenzorială” :D. Normal că el încalcă toate regulile unui experiment științific, favorizând participanta frumoasă și care, speră el, îi va cădea imediat în plasă (de altfel, nici nu e prea mult până acolo). Curând însă, el și cu ceilalți doi parteneri/prieteni sunt dați afară din universitatea care îi plătea degeaba și trebuie să caute o altă sursă de existență. Ideea vine rapid și este, cu minime riscuri, extrem de bănoasă: se vor transforma în vânători de fantome. Este normal ca, într-o lume aplecată spre paranormal, o asemenea întreprindere să aibă succes: fantomele apar din ce în ce mai des, lumea este oripilată, ei descoperă calea să prindă cu ușurință aparițiile neobișnuite, iar publicul îi aplaudă cu frenezie.
Ba, cred eu, în lumea prezentului din România, ei ar avea și mai mare succes, concurând cu Urania, DD sau Acces Direct. Nimic nu le-ar sta în față în ceea ce privește audiența, iar fantomele și aparițiile inexistente ar cuceri țara noastră. La fel și în lumea credulă a Americii anilor ’80, Ghost Busters a fost un film de succes, simpatic și care a determinat, iată, încă două părți, poate nu la fel de interesante, dar în mod sigur cu succes la Box Office. Nu trebuie trecut cu vederea că filmul a avut și două nominalizări la Premiile Oscar: una pentru efecte vizuale şi una pentru cel mai bun cântec (Ray Parker jr.). Melodia „Ghostbusters” a rămas în memoria cinefililor, dar, să fim sinceri, melodia câştigătoare a rămas în inima şi memoria tuturor iubitorilor de muzică din toate timpurile: e vorba de „I Just Called to Say I Love You”, de Stevie Wonder, din filmul „The Woman in Red”.
”Ghost Busters” este un clasic al comediei, încă amuzant, încă mai bun decât aproape toate comediile prezentului…
Nota: 7/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=cyRqR56aCKc’]
