La pazza gioia (2016) – Nebune de fericire
Regia: Paolo Virzì
Distribuția: Valeria Bruni Tedeschi, Micaela Ramazzotti, Valentina Carnelutti
Definiția nebuniei depinde de definiția normalității. ‘La pazza gioia’ (titlul în engleză este ‘Like Crazy’), filmul scris și regizat de Paolo Virzi în 2016 are ca eroine principale două femei internate într-un sanatoriu de boli psihiatrice. În general filmele de acest fel se caracterizează printr-o atmosferă opresivă și deprimantă, precum viața în acest fel de instituții. Nu și ‘La Pazza Giola’. Filmul prezintă în primul rând un punct de vedere umoristic și simpatizant fata de ceea ce se petrece în vila din Toscana unde sunt internate eroinele. Povestea are ritm și umor. Pe măsură ce le cunoaștem pe cele două femei începem să înțelegem și motivațiile acțiunilor lor, de la evadarea din incinta închisă (sau semi-închisă) mergând spre trecut, la faptele care le-au adus în situația de paciente psihiatrice. Până la un punct, formula de ‘road movie’ feminin cu două femei fugind de propria soartă respectă destul de fidel originalul clasic din ‘Thelma & Louise’, dar personajele pun stăpânire și aici pe film, în mare măsură datorită unor interpretări formidabile. Rezultatul este original și emoționant.
La prima vedere, cele două femei sunt foarte diferite una de cealaltă. Beatrice Morandini (Valeria Bruni Tedeschi) abordează aere aristocratice și își crează o lume imaginară în jurul propriei persoane, o lume în care ea este cea bogată și dominantă. Donatella Morelli (Micaela Ramazzotti) este închisă în sine, pare mereu în pericol să-și facă rău ei înseși, evident acunzând traume formidabile. Una este cochetă și îngrijită chiar când rochiile îi cad prost, cealaltă se neglijează pe ea însăși. Una este blondă, cealaltă brunetă. Instituția în care sunt internate pare liberală, tolerantă, încearcă să ajute. Fuga lor nu este rezultatul disperării, ci mai degrabă urmărirea unui instinct promordial al dorinței de libertate. Lumea din afară se dovedește însă a fi mult mai crudă decât cea din spațiul constrâns din care fugiseră. Confruntarea cu realitatea și cu trecuturile personale ale fiecăreia dintre ele, care ne sunt revelate treptat este mai traumatică decât tratamentul din interior. Ar fi tragic dacă totul nu ar fi abordat într-un registru comic … nebun. Fără îndoială, acesta este cuvântul potrivit.
Rolurile de nebuni prilejuiesc de multe ori performanțe actoricești remarcabile, dar mi se pare că în acest film cele doua actrițe au realizat ceva extraordinar. Este vorba despre două roluri de acest fel, dar cele doua actrițe nu numai că nu se eclipsează una pe cealaltă, ci se completează minunat într-o relație în care traumele și disperările lor se reunesc și emoționează fară a cădea în patetism sau melodramă ieftină. Filmul are însă și numeroase scene în care comicul de situații și de caractere oferă ocazii de râs sănătos. Peisajul însorit și pitoresc al Toscanei pe care îl cunoaștem din atâtea filme cu iz turistic furnizează contrapunctul de decor al unei lumi corupte și nemiloase, în care singura șansă și ultimul refugiu al eroinelor este instituția psihiatrică din care au fugit. Paolo Vizzi reușește cu ‘La pazza gioia’ o performantă remarcabilă. – un film ‘good feeling’ despre nebunie și disperare.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
