The Children Act (2017)
Regia: Richard Eyre
Distribuția: Fionn Whitehead, Emma Thompson, Stanley Tucci
Când BBC apare ca producătoare de lungmetraje, spectatorii se pot aștepta la câteva lucruri – un scenariu bun și articulat al unei povești care se desfășoară în Anglia prezentă sau istorică, performanțe actoricești profesioniste, unele excese verbale, însă în engleză frumos vorbită, și o abordare cinematografică destul de prudentă ca să nu zicem conservatoare. În cazurile bune, aceste filme pot furniza drame minunate care ridică probleme interesante și provocatoare, istorice sau contemporane. În cazurile rele, ele pot fi insipide, plictisitoare și retorice, mai apropiate de teatrul filmat prost decât de adevărata artă cinematografică și pot fi chiar și vorbite în engleză scoțiană. „The Children Act” este, din fericire, una dintre aceste producții care aparțin primei categorii, celei bune, cu o combinație de subiecte convingătoare inspirate de cartea scrisă de Ian McEwan, care este și autorul scenariului, și prilejuind o interpretare de excepție Emmei Thompson.
Iată povestea. Fiona May (Emma Thompson) este o judecătoare foarte respectată la Londra, care decide în cazuri complicate și foarte publice, în probleme de viață și de moarte, de interes personal sau de interes public, legate de drepturile omului în conflict cu constrângerile religioase. Ea plătește pentru această statură socială și pentru realizările profesionale în viața ei personală, cu o căsnicie fără copii care se dezintegrează atunci când soțul ei (Stanley Tucci) decide să aibă o aventură, iar ea refuză să facă compromisuri în această situație. Totuși, cele două părți ale vieții ei par bine separate de ușa pe care o folosește pentru a intra în sala de judecată pe care o conduce, asta până când apare un caz nou, al unui adolescent (Fionn Whitehead), grav bolnav, care refuză tratamentul salvator prin transfuzii de sânge din motive religioase. Judecătoarea în vârstă și tânărul se vor întâlni, confrunta și vor stabili o legătură care ridică multe întrebări și probleme morale.
„Doamna Mea” este modul în care sunt adresate judecătoarele în sistemul britanic, iar interpretarea minunată a Emmei Thompson justifică pe deplin acest titlu și pe ecran. Cele două legături personale care compun intriga permit celor doi parteneri ai Emmei Thompson să-și valorifice talentele actoricești. Stanley Tucci, în rolul soțului infidel, dar totuși iubitor, are o sarcină dificilă de a-și explica personajul pe care mulți altfel l-ar detesta și reușeste să-l facă simpatic. Fionn Whitehead luptă pentru a evita ca rolul adolescentului să cadă în melodramă și, în mare măsură, reușește. Și totuși această relație pivotala acțiunii traversează doar parțial ecranul.
În timp ce constrângerile sociale și motivele respingerii care fac imposibilă apropierea dintre adolescent și judecătoare sunt destul de clare, ceea ce îi unește și magnetismul dintre cei doi eroi nu funcționează decât parțial. În film se vorbește mult, dar cercurile din clasa intelectuală britanică chiar sunt vorbărețe, iar mediul înalt judiciar este descris în detalii atente. Regizorul Richard Eyre nu a explorat până la capăt toate direcțiile promițătoare deschise de poveste, dar rezultatul eforturilor sale este totuși impresionant.
