De vrais mensonges (2010) – Minciuni adevarate
Regia: Pierre Salvadori
Scenariul: Pierre Salvadori, Benoît Graffin
Distributia: Audrey Tautou, Nathalie Baye, Sami Bouajila, Stéphanie Lagarde, Judith Chemla
Acest film este o mica bijuterie slefuita in cel mai sofisticat stil frantuzesc. O comedie spumoasa plasata undeva in zona meridionala a Frantei, posibil in Marsilia, intr-o atmosfera incalzita de soare si de sangele tanar si chiar mai putin tanar, insetat si aprins de iubire sau de nevoia de iubire.
Un film plin de „intentii bune” devotate faptelor bune. Vindecarea depresiilor, bucuria de a te sti iubita, speranta de a iubi, gustul emotiilor sincere si simple si mai presus de orice – incercarea, macar incercarea de a comunica firesc si empatic cu cei de langa tine, indiferent cine sunt acestia: parinti, colegi, prieteni, barbati, femei. O comedie plina de umor, presarata cu jocuri de situatie si cu gaguri inteligente si extrem de acordate povestii.
Un film pe care il vad cu usurinta si pe scandura unor teatre, cu o distributie pentru care am deja cateva nume in vedere 🙂 (de aici, de pe plaiurile noastre).
Am mai avut o senzatie – aceea ca scenaristii si-au croit mai intai – foarte riguros caracterele personajelor si apoi le-au descatusat reactiile firesti. Pentru ca totul este bine si echilibrat interconectat.
Emilie (care in fond este atat de Amelie), co-patroana a unui salon de coafura popular si populat de colege care de care mai haioase, pare a fi o tipa pragmatica si dedicata afacerii ei, insa dincolo de armura ei aparent arida, clocoteste ingrijorarea pentru starea de depresie a mamei, parasita de ceva vreme in urma de un sot cazut in capcana varstei de mijloc – un amor pentru o tipa cu douazeci de ani mai tanara.
Si pentru ca Emilie tocmai primeste o vibranta scrisoare anonima de dragoste (insa noi, spectatorii stim ca aceasta este expresia sentimentelor lui Jean – omul bun la repararea tuturor belelor tehnice in salon), gandeste – de data aceasta cu mintea lui Amelie, ca iesirea din depresie a mamei sale poate fi realizata pe seama unei astfel de scrisori, care sa-i readuca constiinta si speranta ca poate fi dorita si iubita.
Si de aici incolo, incepe un joc al acestor minciuni de seductie si amor, care se dovedeste ca nu este pentru cine se pregateste, ci pentru cine se potriveste!
Ca si in commedia dell’arte, jocul neintelegerii aduce personajele in cele mai hilare situatii, cu atat mai mult cu cat unele dintre aceste personaje evolueaza intr-o totala stare de paralelism si confuzie vis-a-vis de sforile pe care le trage Amelie – pardon, Emilie – ceeace conduce la qui-pro-quo-uri de un umor irezistibil.
Este un joc al vietii in fond, undeva, in underground, povestea are un filon tragic, insa lucrurile se aseaza si se rezolva daca stim sa facem un pas inapoi si sa privim si sa ne privim cu umor.
O femeie zabauca – Madam Maddy Dandrieux – mama Emiliei, alergand pe strazile orasului desculta, in camasa de noapte si cu un halat lalau pe de-asupra, si napustindu-se in salonul de coafura in mana cu scrisoarea de dragoste, poate fi un lucru trist si tragic. Asta numai daca rupem scena din context. Asa si cu viata in general, pentru ca sa simtim umorul si speranta din franturile mai triste, trebuie sa asamblam totul intr-un intreg – si asa vom intelege mesajul.
Nu va povestesc in nici un caz cum se rezolva viata pentru toate personajele acestui film. Trebuie sa il vedeti si sa gustati cavalcada de poante si de replici care de care mai pline de umor. Sa vedeti cum apeleaza personajele la paharul sau sticla de vin (ca doar suntem in Provence pare-mi-se), ca paleativ in surmontarea unor momente de panica sau de uimire sau de incurcatura. Sa vedeti cat umor ajunge sa aiba confuzia dintre ENESCO si UNESCO 🙂 si sa vedeti ce hohote de ras poate starni o replica precum “cine este urmatoarea victima!” Si sa vedeti frumusetea cinematografica a unei scene-confruntare, in spatele unui cearceaf-ecran, ca intr-un joc chinezesc de umbre!
Dar sa vedeti si ce subtire si periculoasa poate fi granita dintre “trist” si “umilit”!
Si sa intelegeti ce importanta este speranta in propria regasire si in propria capacitate de a fi fericit, pentru ca numai asa, “viata merge inainte”.
O echipa de zile mari, care pe secnariul celor doi – Pierre Salvadori, si Benoît Graffin si sub mana „vinovata a lui Pierre Salvadori, m-au incantat cu prezenta si jocul lor.
Pe Nathalie Baye mi-am reamintit-o din LES BUREAUX DE DIEU (2008), prezentat pe blogul nostru, din Mon fils à moi (2006) si din Le petit lieutenant (2005). Doar acestea sunt filmele in care am urmarit-o in ultimii ani. O actrita frumoasa si complexa, cu o filmografie bogata si avand la activ multe premii si nominalizari la festivaluri de gen. Face in Minciuni adevarate (tradus de englezi drept Beautiful Lies – mult mai sugestiv) un rol incantator, un amestec ciudat de romantism intarziat, depresie matura si pofta tinereasca de seductie si sex, arborand o mutrisoara irezistibila, pe care ridurile o fac si mai atractiva.
Audrey Tautou, de neuitata Amelie, dar si Coco Chanel, dar si Sophie Neveau (Codul lui Da Vinci), colega de distributie cu Nathalie Baye in Venus Beauty Institute – (1999) are o capacitate de manipulare extraordinara a spectatorului, numai cu expresiile sale faciale. Joaca incapatanarea, exasperarea, dezamagirea, zapaceala, speranta, dragostea, totul si toate din ochi, nas, gura. Astept sa o vad in cel mai bun rol al carierei sale, care nu ma indoiesc ca va veni.
Sami Boujila, castigator al unui Cannes in 2006 – Best Actor, pentru rolul sau din Days of Glory (2006) si al unui Cesar in 2008 (Best Supporting Actor) pentru The Witnesses (2007), are si el un joc extraordinar al expresiilor faciale si completeaza cu multa naturalete si farmec triunghiul jocului creat de “parintii” filmului. Partitura sa are accente mai grave, care insa izbucnesc adesea intr-un joc de artificii plin de umor, tocmai prin contrastul dintre aceasta seriozitate si pozitiile ciudate in care il pun femeile din jurul sau.
La fel de irezistibila prin umorul rolul sau este si Judith Chemla, pe care am vazut-o de curand in “La Princess de Montpensier”. Si care are acea replica mortala in film, despre care v-am mai vorbit “ Cine este urmatoarea victima!”.
Pierre Salvadori – scenaristul si regizorul filmului, este cunoscut pentru comediile sale de succes „Hors de prix” (2006), cu Audrey Tautou în rolul principal, şi „Les Apprentis”, cu Guillaume Depardieu (1995), rol pentru care actorul francez a câştigat premiul César pentru Cea mai bună speranţă masculină a anului 1996. Pierre Salvatori a debutat în 1993 cu lungmetrajul „Cible émouvante”, pentru care regizorul a primit o nominalizare la Premiile César pentru Cel mai bun debut. Alte două filme cunoscute ale lui Salvadori, al cărui stil cinematografic se inspiră din opera celebrului regizor german Ernst Lubitsch, sunt „Comme elle respire” (1998), cu Marie Trintignant şi Guillaume Depardieu şi „The Sandman” (2000), de data aceasta, un thriller.
Aceste cuvinte ne sunt imparasite de Mapa de Presa pusa la dispozitie de Independenta Film, difuzorul pentru Romania al peliculei.
In aceeasi Mapa de Presa ni se arata ca: <Pierre Salvadori foloseşte comedia pentru a trata subiecte care ar putea funcţiona foarte bine şi în alte genuri, cum ar fi drama. „Cred că umorul este un gen foarte serios, de fapt. Mai exact, cred că este un gen care trebuie luat foarte în serios. Un gen ambiguu şi fragil, pentru că este supraexploatat sau subestimat. De multe ori, uităm care este esenţa comediei: elipsa, ironia, verosimilitatea, importanţa poveştii, a stilului, a personajelor, toate orchestrate către acelaşi rezultat: râsul. Eu aleg întotdeauna genul înaintea subiectului, comedia vine întotdeauna înaintea poveştii, care apare apoi natural”, spune regizorul francez>
2 comments