Micul port (Piata lod), Slovacia, 2017
Regia: Iveta Grofova
Cu: Vanessa Szamuhelova, Matus Bacisin, Katarina Kamencova
Filmul slovac prezentat de Centru Ceh din București, cu ocazia Zilelor Culturii Slave, în cadrul zilei dedicate țării despre care mulți dintre noi nu știm decât că are capitala la Bratislava și că, spre deosebire de sora sa, Cehia, folosește moneda unică europeană, mi-a mers drept la inimă. Rareori îmi este dat să urmăresc un film de o sensibilitate atât de aparte, a cărui intrigă să-mi amintească de „Marele caiet”, film maghiar inspirat din „Trilogia gemenilor” (Agota Kristof, tradusă în 2007 la editura TREI) și a cărui cinematografie să mă ducă cu gândul la „Sirena” Annei Melkyan, un film rusesc (tot din 2007!) văzut la TIFF. Ce au comun „Micul port” și celelalte două pelicule sunt protagoniștii aflați la vârsta copilăriei, însă forțați de împrejurări să se maturizeze mult prea repede. Maturizarea nu este un proces firesc, controlat, ci survine brusc, iar realitatea se amestecă cu fantezia într-un joc de umbre și lumini atât de subtil, încât contururile se pierd și rămân doar emoțiile.
„Micul port”, o adaptare aparținând regizoarei Iveta Grofova, după romanul tradus la noi sub numele „A cincea corabie” (Monika Kompanikova, editura Casa cărții de știință, 2017), spune povestea dulce-amăruie a Jarkăi (Vanessa Szamuhelova) și a lui Kristian (Matus Bacisin). Jarka are 10 ani și locuiește cu mama ei, Lucia (Katarina Kamencova – cândva semi-finalistă la Vocea Slovaciei), și cu bunica, Irena (Johanna Tesarova – actriță la Teatrul Național din Praga). Cu o copilă probabil născută în adolescență, Lucia preferă să o neglijeze, alternând între sentimente de afecțiune condiționată, naivă, și episoade de inconștiență și nepăsare. Oricâte încercări de a-i atrage atenția mamei ar avea Jarka, Lucia pare hotărâtă să își urmeze propriul drum și să îi ignore existența, câtă vreme reprezintă o piedică în calea unei fericiri la care nu reușește să ajungă.
După moartea bunicii și plecarea mamei de acasă, pentru câteva zile, Jarka rămâne pe cont propriu. Cu ultimii bani, cumpără un bilet de tren, vrând să-și urmeze mama la Praga, însă ratează ocazia, fiindcă o femeie fără adăpost, care cerșește în gară, îi lasă, pur și simplu, în mâini, un cărucior cu doi bebeluși gemeni, o fetiță și un băiețel. Luând decizia spontană de a avea grijă de ei – poate pentru a compensa sentimentul de abandon lăsat de Lucia – Jarka îi adăpostește în căsuța din grădina bunicii, unde își „întemeiază o familie” alături de Kristian. La 8 ani, băiatul nu se descurcă la fel de bine ca fetița să-și poarte singur de grijă, fiindcă are doi părinți foarte severi, obsedați de protecție și de curățenie, care nu îi permit să se joace afară sau să invite prieteni acasă. În timp ce aceștia îl caută cu sprijinul autorităților, el și Jarka își duc câteva zile hrănind bebelușii cu lapte praf cumpărat cu banii scoși de la șosetă, încântându-i cu strâmbături și făcând planuri de plecare pe mare, departe, unde să găsească o insulă pe care să se căsătorească și să îi crească.
Încărcat de metafore și de momente dureroase, și totuși străbătut de o doză zdravănă de umor tipic copilăriei, „Micul port” este un avertisment, o concluzie și un Bildungsroman conglomerate într-o scurtă epopee, în care o casă părăginită poate fi un vapor, doi copii reușesc să aibă grijă de alți doi copii mai bine decât se pricep părinții lor, inelele sunt farmece de protecție și regulile devin o simplă amintire. Premiat cu Ursul de Cristal la secțiunea Generation Kplus, la Berlinalele din 2017, și reprezentând al doilea proiect al regizoarei, după „Fabricat în Ash” (propunerea Slovaciei pentru premiile Oscar pentru film străin din 2012 – văzut, de altfel, la TIFF), filmul debordează de scene memorabile și întipărește în minte multe imagini deosebite.
Actori-copii talentați, plini de naturalețea pe care o remarc adesea la ei pe micile și marile ecrane, o coloană sonoră în ton cu melancolia care domină orașul industrial în care se petrece acțiunea (cu această ocazie, cunoaștem o parte mai puțin turistică a Bratislavei, o parte mai vie și totodată muribundă), dar mai ales cadrele de o finețe aparte, recomandă „Micul port” ca un must see pe lista oricărui cinefil – și nu doar. Interesul meu se îndreaptă acum spre a citi și cartea, care a fost desemnată Cartea anului în Slovacia, în 2010, și a cărei traducătoare a fost, de altfel, invitată să le vorbească tinerilor aspiranți la profesia de traducător literar, în cadrul evenimentului.
În sfârșit, în lumina recentelor proteste, campanii și ultime declarații de la Festivalul de la Cannes, nu mă pot abține să nu remarc – pentru a câta oară? – munca fabuloasă a regizoarelor, scenaristelor și autoarelor. Cele trei filme, dar și două cărți, menționate în deschidere, sunt toate operele unor femei, multă vreme trecute cu vederea în majoritatea industriilor creative. Fără a dori să compar eforturile și realizările lor cu cele ale colegilor aparținând celuilalt sex, mă pune pe gânduri faptul că a durat atâta vreme să mă pot bucura de creațiile lor, de viziunea lor și de perspectivele lor, care nu sunt mai bune, ci diferite.
