Cripta (2014)
Regia: Cornel Gheorghita
Scenariul: Jean Samouillan
Distributia: Serge Riaboukine, Camelia Pintilie, Constantin Florescu, Gabriel Spahiu, Sanda Toma
Faptul ca nu am mai scris de luni bune pe blog, nu inseamna ca nu m-am infruptat din filmele ultimei perioade si ca nu mi-a lipsit exercitiul impartasirii impresiilor pe acest loc atat de drag mie. Pur si simplu … timpul … atat de deficitar … m-a impiedicat sa va mai bat la cap.
Dar iata ca vineri seara am muscat zabala si mi-am creat o fereastra, care pur si simplu s-a dovedit a fi magica pentru mine. Ceea ce – fara gluma, va doresc si voua :). Mergeti pe mana mea sa vedeti “Cripta”.
Este cel de-al doilea film al regizorului Cornel Gheorghita, pe care il vad pe ecranele patriei, primul a fost Europolis – 2010 – despre care am scris la timpul potrivit.
Si dupa cum puteti sa aflati de pe internet si va spicuiesc si eu acum cateva cuvinte,
“Cornel Gheorghiţă este regizor, producător şi scenarist, şi predă cursuri de cinema din 1991 la ESAV (Ecole Supérieure d’Audiovisuel, Univ. Toulouse II), iar din 2001 la ESMA (Ecole Supérieure des Métiers Artistique) Toulouse.”
Si in plus, pot sa va spun ca are o aplecare aparte catre filmul de arta, filmul eseu, filmul de introspectie a conditiei umane, acesta fiind si cazul peliculei Cripta.
Interesant ce declic se produce in mintea imaginativa a unui om de cinema. Pentru ca asa cum ne-a devoalat regizorul Gheorghita, ideea a pornit de la o relatare a lui Serge Samouillan privind un pisic blocat in curticica interioara a unei locuinte din Toulouse. Ce cai va cauta acesta si ce actiune va intreprinde, pentru a iesi din izolare si a-si recapata libertatea? Dar – extrapoland – un om? O trestie ganditoare?
Extrapolarea acestei secvente intr-un scenariu dirijat de bagheta lui Gheorghita, a nascut un eseu incarcat de metafore si mesaje profunde asupra conditiei umane, asupra libertatii interioare castigate adesea cu sacrificarea/limitarea libertatii exterioare. Pentru ca daca eroul filmului si-ar fi acceptat conditia de prizonier … si-ar fi devenit propriul sau prizonier. Nu zidurile inconjuratoare – date fizic, ne fac prizonieri, ci propria noastra nestiinta/neputinta de a ne castiga libertatea interioara – conditie suprema a supravietuirii.
Si vand-nevrand, gandurile experientei noastre ne duc catre prizonierul Robinson Crusoe, sau catre prizonierii lui Kafka, sau catre prizonierii temnitelor si gulagurilor comuniste chiar. Omul e incercat de viata, pentru a se redescoperi!
Pentru ca omul de afaceri francez Leduc, destul de rapace si uns cu toate alifiile, achizitionand un cartier intreg dintr-un oras romanesc, azi in degringolada – odinioara infloritor, vrea sa se puna la adapost de eventuale interventii legale privind descoperirea unei fresce – posibil datand din vremea romanilor, in cripta minunatului castel decrepit in a carui stapanire tocmai a intrat. Si cum spuneam, rapace si obisnuit sa ocoleasca ilegal eventuale piedici, imbalsameaza in benzina zidurile pictate si da foc vestigiilor trecutului. Cum, insa, nicio fapta buna nu ramane nepedepsita, Leduc ramane blocat in propria ticalosie. Poarta mare si bine ticluita in armaturi de fier este inchisa pe dinafara de mana destinului (sau a unui om, pana la urma).
Si de aici incolo incepe periplul eroului nostru (sau antieroului), in cautarea libertatii.
Ce va reusi pana la urma?
Cu pretul unor lungi zile de zbateri in cautarea unui mijloc de a deschide zavorul, sau a unui mijloc de a escalada zidurile inalte, ranit, infometat … cu pretul unor nopti tremurande sub ploi triste, cu pretul intalnirii – metafore – a unor persoane (batrani, copii, tineri) trimise de destin sa-l chinuie, sa-l momeasca, sa-l coboare cu ticalosia lor si mai adanc in propria decadere … alaturi – la un moment dat de o Eva, dar si de sarpele (cunoasterii sau al orbirii), intre foc-pamant-apa, tremurand plin de speranta la trilurile si vocalizele unei harpii (sau unei biete nebune de dincolo de ziduri), tapand clapele batrane ale unui pian dezacordat, visand-cosmar la bogatia unui festin pe care afaceristii locali i-l plimba pe la nas – dar care festin – ca toate bogatiile necuvenite se preschimba in praf si noroi …Leduc intelege … inchisoarea nu mai exista … obisnuinta inchisorii a existat numai in el … si in momentul intelegerii … Leduc isi castiga libertatea interioara si implicit barierele cad. Poarta este deschisa. Zidurile ii apartineau. Nu cele fizice (care oricum erau ale sale), ci cele morale si spirituale.
Naratiunea este condusa exemplar, cu o tensiune a carei crestere este bine dozata, aproape la nivel de thriller psihologic si exemplarele umane care apar in calea lui Leduc au incarcatura magic-metaforica. Par fiinte de legenda, de basm, Baba-Cloanta autista, gnomi rautaciosi, o Lilith cam curvistina, un sarpe lunecos … o gaina ouatoare (oua de aur in fond, caci asigura hrana eroului nostru).
Asa cum spunea regizorul, cea mai mare parte a filmului apasa pe umerii lui Serge Riaboukine, actor francez de origine rusa si sarba, cu o filmografie bogata (a jucat si sub bagheta lui Michael Haneke, Bertrand Blier, Luc Besson, Bertrand Tavernier) si din 1973 si pana in zilele noastre este prezent pe scenele teatrelor franceze. Serge Riaboukine reuseste sa comunice – cu mijloace artistice de mare finete si profunzime, parcursul psihologic al trailor “Ducelui” catre “eliberarea sa ca fiinta umana”. Scena finala, a portii deschise si a adastarii insingurate a eroului pe lemnul bancii care i-a slujit adesea drept pat de inoptare, nu reprezinta oboseala-renuntare, ci intelegere! Intelegerea eliberarii interioare.
De mare frumusete cinematografia semnata de Sorin Dragoi si decorurile – Mihnea Tautu, care pun in valoare ridicata povestea si ambientul de exceptie pus la dispozitie de catre un proprietar francez, care a cumparat in Baile Herculane cateva cladiri. Si am speranta ca poate-poate, aceasta bijuterie a Romaniei va straluci din nou in viitor.
Muzica semnata de sotii Ana-Maria Avram si Iancu Dumitrescu – de facura hyper-spectrala, subliniaza cu mare inteligenta momentele cheie ale naratiunii si creaza in plus starea de intelegere a mesajelor furnizate de imagine.
Repet indemnul meu de a vedea acest film, pentru care ii multumesc lui Cornel Gheorghita!
Iata un interviu cu Regizorul român Cornel Gheorghţă şi actorul francez Serge Riaboukine – invitaţii jurnalistului Florin Ghioca la Adevărul Live.
Nota: 7.5/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=JnuOUyWQzCQ’]
2 comments