I Feel Pretty (2018) – Hai, că sunt belea!
Regia și scenariul: Abby Kohn & Marc Silverstein
Cu: Amy Schumer, Michelle Williams, Rory Scovel, Tom Hopper
I Feel Pretty va avea premiera pe marile ecrane din România pe 4 mai (vinerea viitoare). Deși recalcitrantă la a urmări comedii mainstream, ideea unui film cu o protagonistă dezinvoltă, care sparge clișeele, mi-a plăcut; după aceea, am rămas cu un gust dulce-amar și cu sentimente amestecate. Pe de o parte, realizarea este, de departe, un debut (al regizorilor/scenariștilor), deși unul spumos. Pe de alta, mesajul transmis este unul care transcede stereotipurile sociale și cinematografice, narațiunea previzibilă și personajele cumva supra-reprezentate, deja, în cultura media a zilelor noastre.
Renee Barrett (Amy Schumer) este o tânără plină de viață, cu o naturalețe desăvârșită, care se luptă însă cu o opinie foarte proastă despre sine. Considerând că singura șansă de a fi remarcată și de a ajunge să dobândească locul dorit în societate, în carieră și în inimile oamenilor este să fie frumoasă, Renee își pune această dorință într-un cadru deja ultra-folosit al nopții… furtunoase, în care aruncă un bănuț într-o fântână. A doua zi, miracolul se produce: în urma unei lovituri puternice la cap, protagonista își revine privindu-se în oglindă și văzându-se drept total diferită, așa cum își dorise.
Noua ei părere despre sine îi dă aripi, și, cu o încredere fantastică, începe să flirteze, își depune candidatura pentru jobul mult-visat și încearcă să își târască în vâltoarea noii abordări prietenele de o viață. Că veni vorba despre job, acesta este de recepționeră la Lily LeClaire, o companie care produce cosmetice de înaltă clasă și care dorește să pătrundă și pe piața mai accesibilă, destinată celor care nu își permit să investească mai mult decât le duce buzunarul.
Evoluând rapid pe scara socială și în carieră, Renee îl întâlnește și pe Ethan (Rory Scovel), un bărbat oarecum atipic, cu care se potrivește de minune și care se îndrăgostește de ea, fără să fie conștient că iubita sa se află, de fapt, într-un univers paralel, în care imaginea din oglindă este departe de cea reală. Tocmai de aici derivă și paradoxul: toți cei care o înconjoară continuă să o vadă pe Renee așa cum este, iar reușitele sale pe toate planurile se datorează personalității și eforturilor sale, și nicidecum imaginii închipuite.
Fără a intra prea mult în succesiunea narativă (spre a permite, totuși, spectatorilor și elementul-surpriză), voi comenta, mai degrabă, mesajul transmis prin intermediul filmului, un mesaj ușor de receptat și, probabil, cu priză. Amy Schumer, cu experiența sa de stand-up, actriță pe Broadway și solistă, este extraordinar de dezinvoltă și creează un personaj memorabil, care va da mai multă siguranță tuturor femeilor care au dubii în privința aspectului sau talentelor proprii.
Cu toate momentele sale de comedie pură, care sunt multe și pe gustul tuturor, deși nu aduc mari noutăți și nu sunt deosebit de creative, filmul are și accente profunde. Persoanele atipice, care nu își găsesc locul în societate, însă reușesc să treacă peste barierele de multe ori auto-impuse, ideea că nimeni nu este perfect și că, în ciuda aspectului fizic perfect sau a poziției sociale și averii, oamenii pot fi, totuși, nefericiți – sunt elemente de neignorat în substratul mai profund al acțiunii.
De remarcat sunt și câteva relații deosebite, cum ar fi cea dintre Renee și Ethan, dintre Renee și angajatoarea ei, Avery LeClaire (ea însăși ducând o luptă cu nesiguranțele create de un „defect” personal, iar aici apreciez o Michelle Williams care face un rol de care nu o credeam capabilă), sau dintre Renee și cele două prietene ale sale, Vivan și Jane, de la care descoperă că are încă multe de învățat.
Amuzant (în limita rezonabilului), reconfortant, în ciuda clișeelor, și mai ales sensibil, odată ce ai răbdarea să treci peste pânza superficială a umorului „de linie”, I Feel Pretty are o coloană sonoră în forță, o explozie de culori și multe referințe pop culture care îmi întregesc ideea că nu mai putem privi un film sau citi o carte fără ca, în mintea noastră, să se țeasă o întreagă încrengătură de conexiuni. Este, firește, un lucru nemaipomenit, fiindcă arată cât de inter- și trans-creativă este arta, cât de bine comunică acum societatea, și câte oportunități de dezvoltare (mai) există, dacă avem curajul și lipsa de comoditate să ne vorbim și să ne ascultăm.
