„Iubire, semne şi minuni”, de Kaya de Vos
Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2021
Îmi place să ascult. Poveştile pe care le aud se înregistrează undeva, în capul meu, şi rămân să doarmă acolo ani de-a rândul. Apoi, cândva, încep să dea semne că vor să iasă din nou la lumină. Le visez, mă persecută. Vor să fie scrise.
Într-o perioadă în care lumea întreagă pendulează parcă între clipe de linişte şi momente de incertitudine, umbrite de negura deasă a unui virus nevăzut, arhitecta şi scriitoarea Kaya de Vos propune spre lectură un volum de povestiri menite să transforme timpul încremenit în faţa suferinţei într-unul mai senin, orientat spre meditaţie profundă.
Reunite sub titlul Iubire, semne şi minuni şi dedicate cu precădere tuturor acelora „care cred că viaţa continuă să îşi ascundă înţelesurile ultime dincolo de hotarele cunoaşterii”, cele zece povestiri propun o evadare în căutarea armoniei menite să aducă în lume fericirea, chiar dacă lungul drum spre aceasta este presărat, adesea, cu amintiri şi jocuri ale imaginaţiei, cu suferinţe şi bucurii, toate străjuite de o triadă indestructibilă de iubiri, semne, şi minuni care pun sub semnul tainei orice trăire asociată visului prevestitor şi întâmplărilor adevărate. Astfel, asemenea unor picturi ancorate deopotrivă în seninătatea şi reveria plină de linişte specifice impresionismului şi în imaginile pline de răceală şi panică derivate, parcă, dintr-o serie de ecouri ale celebrului Strigăt expresionist, cele zece călătorii prin lumi şi vieţi pot fi înţelese ca tot atâtea scene dintr-o amplă frescă a unei lumi pline de mesaje încifrate, în care fiecare obiect tinde să se afirme ca purtător de poveşti aparent rătăcite prin timp:
Ca de obicei, joia Oma făcea curăţenie mare în toată casa. În ziua aceea desfăcuse încă de dimineaţă vitrina din sufragerie – un fel de dulap pompos şi sclipitor, închis cu sticlă şi plin de lucruri de care nimeni nu părea să aibă niciodată nevoie (…). Nu puteam să sufăr mobila asta fără rost, iar grija care i se purta mă scotea din sărite. Atunci însă mă oprisem din desenat (…) şi urmăream cu ochii măriţi, de la doi paşi, cum atingerea lucrurilor acelora, fiecare cu povestea lui ştiută poate doar de ea îi transforma chipul, luminându-l cu surprinzătoare irizaţii colorate. Vedeam cum, lucrând acolo absolut preocupată de îndeletnicirea ei, bunica migrase încetişor într-un univers paralel şi devenise fără veste o altă persoană. Era limpede că nu ţinea în mâini pahare, ceşti sau flori de mină, ci istorii de demult, din care ea însăşi fusese parte vie, în timpuri când viitorul părea imens, iar speranţele ei, încă intacte (pp.37-38).
Rând pe rând, tineri şi mai vârstnici din diverse colţuri ale lumii pământeşti tind să se prindă într-o horă interminabilă a vieţii, în care diverse întâmplări pline de înţelepciune şi adevăr ne dezvăluie, printre altele, că viaţa poate fi în multe feluri surprinzătoare şi miraculoasă, că, oricât de mult ne-am dori şi am lupta, nu vom găsi niciodată un antidot împotriva timpului, a singurătăţii şi a bătrâneţii, dar şi că finalul călătoriei este la fel de implacabil pentru toţi, indiferent de măririle trecătoare sortite, prin părăsirea acestei lumi, să se numere, la rândul lor, printre umbre şi vise. Astfel, ceea ce poate fascina cu siguranţă cititorul este faptul că rătăcirea personajelor pe căile sinuoase ale unei lumi dominate de banalitate tinde să capete sens prin intermediul celor trei elemente. La fel ca într-o serie de povestiri fantastice ale lui Mircea Eliade, aceastea capătă valenţe supranaturale, contribuind la îmblânzirea şi înfrumuseţarea lumii văzute şi restabilind legătura intangibilă cu cele ce aparţin sacrului, fie şi prin momente de profund dialog al omului cu o instanţă divină ascunsă cunoaşterii şi privirii:
Ana nu mai avu putere să întrebe nimic. Se aşeză pe unicul scaun din rezerva de spital şi începu să plângă încet (…). „De ce el?”, se întrebă a suta, mia oară. „De ce nu eu? De ce eu şi nu atâţia bătrâni care se zbat ani de zile, chinuiţi de dureri şi de boli fără leac? De ce el şi nu puşcăriaşii, criminalii în serie, teroriştii? De ce el, Doamne? Cum ştii Tu cine şi când trebuie să plece? Oare nu te temi niciodată că ai putea greşi? Şi nu îţi e niciodată frică de ura celor rămaşi, care te va urmări mereu? Chiar nu îţi e niciodată frică? Sau nu ai niciodată regrete? Cine eşti Tu, Doamne, şi cum poţi fi atât de crud şi de neîndurător?” (…). Petrecu o noapte chinuitoare, în care încercă să găsească forţă pentru tot ce avea să urmeze (…). Ana rămase ţintuită pe scaun, mută, privindu-l pe doctor cu gura căscată de uluire. Adică existau şanse în toată drama asta a lui, a lor? Adică se petrecuse totuşi miracolul pentru care se rugase atâta? Îi venea să cadă în genunchi, să-şi ceară iertare de la Domnul pentru toate lucrurile nesăbuite pe care le gândise şi le spusese în lunile din urmă (…), dar încă nu era sigură că ceea ce aude e adevărat. Dar era chiar aşa. Miracolul se petrecuse într-adevăr (pp.92-94).
În aceeaşi ambianţă, suntem lăsaţi să redescoperim că această lume este străbătută de la un capăt la altul de o dragoste care, la rândul ei, pare că vrea să ţină în loc mersul haotic şi zgomotos al oamenilor şi al timpurilor. Astfel, ca o posibilă continuare a unor pagini de Jurnal al unei iubiri imposibile şi de reîntoarcere la o Florenţă în care viaţa se scurge în ritmul inimii”, Kaya de Vos aduce în conştiinţa personajelor sale sentimentul iubirii, darul primit pentru a învăţa să ne deschidem minţile şi inimile spre marile adevăruri şi mistere ale vieţii. Dar, aşa cum toate se răstoarnă, chiar şi cele ce au fost iniţial gândite ca ipostaze ale unei frumuseţi menite să salveze lumea tind să fie umbrite de acele forţe ameninţătoare care preschimbă cele mai inocente trăiri în adevăraţi atomi ai unor substanţe care, prin caracterul lor enigmatic şi plin de duritate, par să se transforme în semne ale sfârşitului şi să anunţe o tragică alunecare spre nebunie şi neant. Iar acest moment coincide, la rându-i cu o bruscă oprire, un semn că povestea nu s-a isprăvit încă şi că a venit rândul cititorului să devină protagonist, sau chiar o instanţă creatoare care să îşi folosească intuiţia şi spiritul mai mult mai puţin sensibil şi pragmatic pentru a trasa destinele personajelor sale şi, în consecinţă, pentru a-şi apropria deznodământul fiecăreia dintre povestiri.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/ , https://www.avantaje.ro/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction/, http://lauracaltea.ro/)
