”Toate viețile pe care nu le-am trăit”, de Anuradha Roy
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere: Cristina Nicolae
”Dacă îți dorești să fii fericit o oră, bea vin; dacă vrei să fii fericit trei zile, căsătorește-te. Dacă vrei să fii fericit opt zile, omoară-ți porcul și mănâncă-l; dar dacă vrei să fii fericit pentru totdeauna, fă-te grădinar.” (pg. 95)
Publicat în 2018, romanul Toate viețile pe care nu le-am trăit are în centru drama lui Mîșkin Chand Rozario, ”grădinar emerit într-un oraș neînsemnat”. Abandonat de mamă în copilărie, eroul poveștii trăiește o dramă continuă cu ramificații adânci în toate aspectele vieții. Lipsa de afecțiune din partea tatălui și incapacitatea de a se simți confortabil în noua familie după ce acesta se recăsătorește sunt mobilurile unei existențe în care lumea vegetală devine primordială și completează nevoia de succes profesional, dar și de intimitate.
”Plantele nu își cer să formezi o propoziție sau să rezolvi o ecuație, ele îți cer doar să fii afectuos cu ele în mod regulat, constant. Eu eram.” (pg. 90)
Anuradha Roy așază acțiunile pe multiple planuri, lumea pe care a plecat să o exploreze mama Gayatri, lumea în care a rămas fiul, lumea pe care și-o amintește copilul, lumea în care trăiește adultul și lumea pe care și-o imaginează după dispariția sa. Jocul memoriei lui Mîșkin Chand Rozario, conștientizarea unui adevăr personal în care vrea să creadă, prin excelență afectiv, și care nu are neapărat legătură directă cu realitatea, și abilitatea scriitoarei de a face tranziția dintre lumi fără a afecta cursivitatea romanului sunt elemente care m-au surprins extrem de plăcut. Dintre toate însă, poeticitatea romanului este cea care dă măsura întregului parcurs al vieții aparent nesemnificative a eroului său.
„Temperamentul meu are nevoie de cuvântul scris. Ceva capătă sens pentru mine doar dacă e așternut pe hârtie și prinde viață acolo înainte să prindă viață în realitatea din mintea mea. Ca să poată avea sens și formă, trebuie să fie o înșiruire ordonată de cuvinte.” (pg. 20)
Cu puține excepții, personajele create au valențe artistice: scriu, pictează, cântă sau se ocupă de designul mediului în care trăiesc (grădina). Nevoia aceasta de a exprima în forme inedite sentimentele se simte foarte puternic și definește oamenii care populează lumile imaginate de Anuradha Roy: India care dorea să-și câștige independența și declinul creat la nivel global de cel de-al Doilea Război Mondial, laolaltă cu problemele legate de condiția femeii într-un mediu eminamente religios, Bali, un tărâm feeric, unde mama refugiată experimentează un paradis personal și prezentul lui Chand. Ca timp, romanul alternează între lunile care înconjoară trădarea mamei sale și aproximativ 60 de ani mai târziu, când Mîșkin găsește și citește un pachet de scrisori vechi, pe care mama sa le scrisese prietenei sale, Lis.
”Fredonam cântece, mă uitam la apa din jurul meu – apa neagră, spuma albă, stelele. Nimic altceva decât cerul și apa și stelele! Și m-am gândit că așa vreau sa fie viața. Nu vreau să îmi irosesc timpul cu arta când pot trăi. Asta e viața! Să fii în mijlocul ei, trăind intens fiecare clipă.” (pg. 83)
”Orașul s-a colorat în kaki cu soldați noi. Fâșii mari din câmpurile de trestie de zahăr ale lui Arjun Chacha au fost rechiziționate de guvern ca să construiască o pistă de aterizare pentru avioane, făcându-l să urle de o furie care a ajuns până la noi acasă. Tata a remarcat că, până la urmă, războiul se dovedea a nu fi prea benefic pentru economie, cel puțin nu pentru economia lui Arjun.” (pg. 203)
Acțiunea începe brusc, fără introducere aproape, în 1937, cu câteva evenimente premergătoare fugii lui Gayatri. Aflăm rapid că ducea o viață la limita supunerii, cu o aparentă libertate care nu îi îngăduia nimic din ceea ce îi bucura sufletul. După câteva tentative de conciliere, decide să fugă cu un artist pe care de-abia îl cunoscuse și alături de care spera să experimenteze viața așa cum și-o dorea. Deși nu taie complet legăturile, copilul rămâne în urmă, iar tatăl nu este capabil să umple golul lăsat. Aflat și el în mijlocul unei crize existențiale și spirituale, va trebui să facă față unor eșecuri repetate atât ca părinte, cât și ca soț. Mircea Eliade și Maitreyi Devi se insinuează în poveste, încercând să creeze câteva punți discrete între personaje. În ciuda abandonului, adultul nu poate anula dragostea pe care încă o poartă mamei, rămâne tributar acestei iubiri presupus neîmpărtășite. Este unul dintre puținele aspectele pozitive ale unei povești extrem de triste aproape de la un capăt la altul.
„Una dintre întâmplările din perioada în care am scris această carte a fost ca, printr-un joc al sorții, să-mi cadă în mână un roman al scriitoarei bengaleze Maitreyi Devi. Era rudă cu mine, soția unui unchi din partea tatei; cartea ei fusese mereu în casa noastră, dar nu o citisem înainte. Când am făcut-o, am fost profund impresionată și uimită de asemănarea dintre protagonista romanului ei autobiografic și protagonista cărții mele.“ (Anuradha Roy)
Pe un tărâm al intoleranței se desfășoară multiple drame la nivel personal, îngrădirea libertății duce la erupții, iar lipsa de iubire la incapacitatea de a te acomoda cu propria viață. Victime ale prejudecăților, ajung deseori la limita suportabilității sinelui, iar posibilitatea de conciliere este uneori foarte departe, dacă nu imposibil de atins.
Tonul intim al poveștii ușurează efortul cititorului de a poposi pagină după pagină în altă lume, iar cei care apreciază detaliile și romanele lirice se vor simți cu siguranță răsplătiți. Dincolo de Maitreyi, povestea amintește și de Madame Bovary, a cărei poveste a șocat și fascinat deopotrivă generații întregi. Foarte interesant mi s-a părut și faptul că povestitorul nu emite în cele din urmă judecăți, asumându-și cumva complicitatea celui care care a simțit gustul eșecului personal. O viață fără iubire, în care ajungi să nu faci pace cu tine este risipă. Dar fericirea are prețul ei și trebuie să îți asumi că vei putea să îl plătești, ceea ce cu siguranță nu e ușor.
”Sunt vrăjită de tot ce văd în jurul meu, dar încă mă simt ca un spectator. De parcă sunt venită în vizită pentru un timp și apoi o sa plec – nu mă pot gândi că sunt aici ca să rămân, nu poate fi așa. Când oare nu o să mă mai simt ca cenușăreasa la bal? Din când în când mă gândesc că trebuie să mă ridic în picioare, să mulțumesc și să plec acasă. Dar unde e acasă? Casa mea e acolo un de Mîșkin și unde ești tu.” (pg. 229)
”O să rămân, într-o bună zi voi fi găsită aici, bătrâna nebună din India, înconjurată de picturile și vasele ei de lut.” (pg. 285)
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: theguardian.com, humanitas.ro)
