„Bărbatul care voia să fie iubit şi motanul care s-a îndrăgostit de el”, de Thomas Leoncini
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2024
Traducere din italiană de Liliana Nechita
Poate nu de puţine ori, atunci când răsăritul soarelui ne vesteşte că a sosit momentul să păşim într-o nouă zi, mintea acaparată de iureşul cotidian tinde să pornească în căutarea acelor oaze unde liniştea domneşte, îngăduind tuturor incertitudinilor şi prejudecăţilor să îşi găsească răspunsuri pline de înţelepciune. La rândul lui, acest drum presărat cu lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, fiecare picătură dintr-un elixir dătător de viaţă şi speranţă putând da la rândul ei naştere unei dorinţe nestăvilite de a fugi cât mai departe de lumea cea atât de condamnată la dezlănţuirea haotică, într-un turn de fildeş de unde nu trebuie decât să asistăm, aparent pasivi, la interminabilul spectacol al vieţii. Parcurgându-i cu foarte multă răbdare și atenţie şirul nesfârşit de tablouri, fiecare dintre noi va redescoperi tainele unei poveşti vechi de când lumea, care caută să ne reamintească, asemenea unui refren învăluitor, faptul că, într-un anumit moment, omul a fost rânduit pe pământ ca blând stăpân şi proteguitor al apelor, al florilor şi al tuturor fiinţelor necuvântoare. Şi nu mică ne va fi poate, mirarea, atunci când timpul ne va răsplăti cu o serie de răspunsuri foarte importante despre ce înseamnă cu adevărat acea înţelepciune pe care cu toţii o putem dobândi, fără să fie nevoie de o lectură apăsătoare a unor oarecare tratate de filosofie, ci doar de o privire mult mai atentă la toate cele ce se petrec în jurul nostru.
Dar, în fond, „ce am mai putea noi, oameni ai unui secol XXI intens guvernat de legile şi progresele ştiinţei, să învăţăm de la natura înconjurătoare?”, ne întrebăm adesea, atunci când parcurgem în mare viteză drumul care leagă casa de serviciu, adăpostiţi de carapacea metalică a maşinii. La o primă vedere, nimic. Inevitabil, însă, reîntorcându-ne la izvorul nesecat al tuturor acelor legende care au ieşit pe deplin biruitoare în lupta cu trecerea timpului, vom descoperi că nu doar oamenii, ci şi animalele au să ne dăruiască sfaturi foarte importante despre cum putem redeveni călători destoinici prin lumea cea plină de umbre şi vise.
Astfel se plăsmuieşte, chiar sub ochii noştri, povestea lui Christian, unul dintre acei tineri ambiţioşi care, în vreme ce credea că drumul spre succes şi fericire nu poate fi străjuit decât de bani şi putere, se lasă condus pe o altă cale, presărată cu bileţele misterioase, deloc atrăgătoare şi aducătoare de nelinişte. Iar dimpreună cu ele, în scenă intră un motan, desprins parcă din acele basme şi legende închinate felinelor năzdrăvane şi inteligente care ne ajută, adesea, să redeschidem portalul greu care leagă vibraţiile lumii de tainele sufletului. Căci atunci când mâna se împleteşte cu lăbuţa, un nor de lumină începe să scalde nisipul captiv între zidurile sticloase ale clepsidrei, în vreme ce o nouă viaţă îşi ţese firul în miezul celei ce se scria deja:
Tot ceea ce se întâmpla lăsa un semn de neşters nu pentru că, brusc, raţiunea mea devenise un vas gol care aștepta să fie umplut cu altceva, ci pentru că pricepeam că totul era deja în mine, nu mai lipsea decât o scânteie. Am înţeles deodată că inima mea era ca un nou născut lăsat fără hrană mulţi ani şi care, pentru a se face mare, avea nevoie ca eu să dau frâu liber gândurilor din inconştient (p.107).
Rând pe rând, zgomotele oraşului au început să capete un ecou proaspăt, plăsmuit în inima acelei naturi care ne primeşte mereu, pe fiecare, cu braţele deschise ca noi să putem aprecia tăcerea, pacea, armonia, dar şi opusul lor, iar mai pe urmă să ne antrenăm cât mai frumos rolul de mesageri şi creatori ai vieţii. Fără îndoială, drumul se va arăta anevoios, asemenea acelei cărări înguste şi şerpuitoare, presărate, din loc în loc, cu ramuri înflorite şi trepte din piatră care urcau asimetric. Dar atunci când freamătul pădurii va retrezi în noi acele vremuri în care, la doar un gând, un semn şi un cuvânt scăldate în izvorul nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu, bulgărele de humă s-a lăsat înzestrat cu viață, lupta atroce cu propriile umbre se va îmblânzi, hrănind copilul interior cu lecţiile de mare preţ ale dragostei.
De dincolo de timp, glasul un anume Morfeo ne vesteşte că visele nu sunt altceva decât nişte călătorii fascinante printre tainele sinelui, în vreme ce o altă voce a trecutului, Michelangelo, pătrunde în arenă pentru a ne reaminti că niciodată nu este prea târziu să descoperim lucruri frumoase, pe care nu le-a inventat omul şi pe care toţi pot să le admire, regăsindu-se în frumuseţea lor. Iar în rând cu ei, cel care a fost odată un adolescent solitar se dezvăluie într-o nouă lumină, dând la o parte veşmântul greu de vieţuitor într-un oraş în care poţi tăia ignoranţa cu cuţitul şi într-o lume în care Dumnezeu nu pare să îşi mai găsească locul cuvenit printre planurile noastre meschine.
Şi aşa se face că, în clocotul unor vremuri înţesate de ură, distrugeri, lupte pentru putere şi alte astfel de ucideri deopotrivă lente şi foarte sigure, un motănel roşcat, speriat şi neîncrezător, cu privirea atât de înţelegătoare şi afectuoasă cuprinsă în doi minunaţi ochi albaştri ne bate blând la uşa inimii. Şi tot în faţa ei, dar cu mai multă îndrăzneală, bărbatul care voia să fie iubit, ne vorbeşte tuturor, ca mesager al sensibiltăţii şi purtător destoinic al energiilor care, de dincolo de freamătul lumii, ne conduc pe toţi către adevărata fericire, prezentă exclusiv în prezent, în capacitatea de a trăi fiecare secundă conectându-ne tresăririle la freamătul blând al naturii şi paşii la calea lui Hristos.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cărturești.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.thomasleoncini.it/en/bio-en, https://www.facebook.com/humanitas.fiction.)
