”Umbra. Însemnările unui cineast ratat”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecţia ”Raftul Denisei”, Bucureşti, 2008
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Moto: ”Naționalitatea – albaneză. Profesia – cineast. Motivul călătoriei în Franța – invitație din partea Comitetului de organizare a Festivalului de la Cannes. Perioada șederii – trei săptămâni. Călătoriți singur sau însoțit?” (pag. 93)
Dacă citim cu atenție cuvintele din moto-ul de mai sus, putem jura că Ismail Kadare realizează în ”Umbra” un nou roman cu subiect politico-social, acea pasionantă cursă pe care o face aproape mereu prin Albania natală din perioada comunistă sau din perioada imediat următoare, pe când umbrele trecutului nu se vindecaseră și erau proaspete în psihicului fiecărui albanez. Chiar dacă una dintre direcțiile cele mai importante ale acestui roman explorează și acest subiect (cartea a fost scrisă chiar înainte de prăbușirea comunismului, între septembrie 1984-decembrie 1986) , eu l-am privit mai degrabă ca pe un roman de dragoste, foarte reușit de altfel.
Albanezul nostru, ce ne povestește pățaniile la persoana întâi, este aparent un om fericit: face parte dintre excepțiile de ”export” ale Albaniei, acea țară închistată într-un comunism perpetuu, ce nu permite decât în rare ocazii să trimită peste hotare delegații care să reprezinte țara, indiferent de domeniu. ”Cineastul” este însă trimis de mai multe ori în Franța, prima dată însoțit de un ”delegat”, iar apoi și singur, fiindcă, odată ajuns acolo și necerând azil politic, este considerat de încredere, chiar dacă mereu urmărit de securiști sau de cei de la ambasadă.
Mirajul frumoasei țări occidentale îi este inoculat nu numai de apăsarea unei ordini de stat impuse cu forța, ci și de anturajul său, prietenii care îl văd plecat ca reprezentant al lor și care îi impun anumite acțiuni, participarea la anumite evenimente, poate și cumpărarea unor suveniruri, etc. Ceea ce este important este că, pe acest palier, vine și povestea de dragoste: prietenii s-au săturat de iubirile de-o noapte sau de relațiile cu femei albaneze, chiar și de cele cu colegele studente de la Moscova. Ei vor o franțuzoaică! Ajuns deci la Paris, o întâlnește pe Silvaine D., pentru el o simplă femeie (atrăgătoare, ce-i drept!), pentru amicii săi Totul: ”S-a dus naibii totul, mi-am zis, dezamăgit. Cum să-i explic că eu eram aici împreună cu speranțele, cu dorințele, cu temerile, cu blândețea și cu disperarea a mii de oameni și că ea nu este doar o franțuzoaică tânără, Silvaine, ci femeia biblică, o dimensiune a imposibilului, un vis frumos născut dintr-un somn tulbure, pe care eu, sfidând legile firii, aș fi vrut să mi-l însușesc și să-l readuc la viață?”
”Intrusul” în Paris nu trăiește aventura sa cu același entuziasm, pentru că este suficient de greu să îți transpui propriile dorințe în dorințele celorlalți, pentru că el nu caută în plecările sale în Occident iubirea, ci afecțiunea și prețuirea prietenilor de acolo, precum și o altă modalitate de a respira. El respiră acolo libertatea sub toate formele sale și caută în fiecare împrejurare diferențele dintre Albania natală și Franța eliberatoare, fără să conștientizeze care sunt adevăratele sentimente. Revenit de mai multe ori în Tirana, în așteptarea viitoarei semnături pe viza spre Franța, ne dezvăluie care sunt însă gândurile sale: îi e dor de plecare, îi e dor de acea libertate, de acea lume simplă și în același timp strălucitoare, îi este dor și de Ea, paradoxal la prima vedere (mai ales vizualizând felul în care o respinge atunci când îi este aproape): ”Mai bine n-aș fi cunoscut-o pe frumoasa pariziancă, fie și numai pentru că asta îmi ațâța nostalgia după Paris, nerăbdarea de a mă întoarce aici, graba, nervozitatea, presimțirea fatală că, cu cât iubeam mai mult acest oraș, cu atât mai inaccesibil îmi devenea. Și poate că motivul adevărat al ezitărilor mele în relația cu ea era chiar acesta: apariția, involuntară, a unui instinct de autoapărare, care acum dispăruse, deși cam prea târziu, întrucât căzusem deja în cursă. Acum aveam să tânjesc de o mie de ori mai tare să vin la Paris, și de tot atâtea ori aveau să se înmulțească piedicile. Eram din ce în ce mai convins că relația dintre dorința de a ajunge aici și șansele de a se realiza era invers proporțională. Credeam sincer că le era mai ușor să ajungă la Paris celor care nu doreau asta.”
Această așteptare continuă, atât în mintea personajului principal, cât și în cea a cititorului, determină frumusețea unui roman de dragoste atipic: mereu pendulându-se între Tirana și Paris/Cannes, cineastul albanez trăiește o poveste de dragoste și, în același timp, de indiferență față de ”franțuizoaică”, punctul central al atracției fiind nu ideea de femeie fatală, ci ideea că ea reprezintă, pe undeva, fructul interzis (al libertății). Pe cât se apropie de Paris, pasiunea lui pentru Silvaine se transformă în indiferență, pe cât se depărtează de Paris și se apropie sau își duce zilele în Tirana, pare că iubește cu adevărat atât orașul interzis, cât și pe femeia-atracție din acesta. Dacă va reuși să realizeze care sunt sentimentele și care este adevărul, la ce capăt al axei dragoste-indiferență, rămâne să aflați din carte (poate veți avea o revelație, poate veți fi dezamăgiți, nu știu). Pentru mine însă, ”Umbra” a fost un roman plăcut de dragoste, o dragoste aflată la granița între două lumi, între libertatea Occidentului și închisoarea de după Cortina de Fier.
