”Tristeţile unui american”, de Siri Hustvedt
Editura Polirom, Colecţia ”Biblioteca Polirom. Proză XXI”, Iaşi, 2013
Traducere din limba engleză şi note de Veronica D. Niculescu
Moto: ”Până şi cei mai dragi dintre cei dragi/Îmi sunt străini – chiar mai străini ca toţi ceilalţi.”(John Clare)
„Tristeţile unui american”, roman apărut iniţial în 2008 şi tradus în 2013 în traducere românească la Editura Polirom, este o carte tristă, ce surprinde viaţa unor personaje din clasa medie americană din New York, care îşi întrepătrund sentimentele şi vieţile într-o poveste care pare a avea alură de policier, dar se dovedeşte, în cele din urmă, a fi de factură psihologică, cu caracterizări duri şi realiste ale vieţii americane de după cel de-al doilea război mondial până la evenimentele de la 11 septembrie 2001.
Erik Davidsen, personajul principal al romanului, este psihiatru, fapt care îi influenţează prezentul, amintirile din trecut, ba chiar speram, într-un fel, să îi influenţeze şi acţiunile viitorului spre o posibilă viitoare boală psihică, care să se întrevadă în scrierea lui Siri Hustvedt şi care să ofere un final mai puţin aşteptat, mai antrenant. Măcar dacă avem în vedere aparenţa probabilă a romanului, din multe momente, spre un thriller poliţist cu multe accente psihilogice. Ceea ce ne oferă el, departe de propria personalitate, care rămâne controversată, uneori maleabilă şi recognoscibilă, alterior contrariantă şi discutabilă, este adevărul despre tatăl său: ”Toată viaţa lui, tatăl meu şi-a arătat cu drag tandreţea faţă de cei obidiţi, diformi, trişti şi necăjiţi. Niciodată nu i-a judecat pe cei neajutoraţi. În asta consta bunătatea lui. Şi, totodată, chinul lui. Reuşita – a lui, dar şi a mea – era adumbrită de senzaţia că i-am trădat pe cei de-acasă şi de fantomele pe care aceştia le lăsaseră la el. Ironia face că în cele din urmă ambiţia mea, dacă e să măsori distanţele parcurse, nu a fost la fel de mare ca a tatălui meu.”
El este pus, de asemenea, în faţa unor dileme: propria personalitate îl face să fie distant (este în acelaşi timp şi psihiatru, este şi extrem de afectiv pentru fiica Mirandei, este şi proprietarul casei în care locuiesc acestea), dar se simte atras profund de Miranda, în ciuda distanţei pe care o impune ea şi a faptului că propriile probleme par a fi mai importante în plan afectiv decât o posibila viitoare relaţie: „Ce eram eu pentru ea? Proprietarul. Psihiatrul de la etaj, care se împrietenise cu copilul ei. Tipul ăla foarte înalt şi cu păr alb, căruia i se aprinseseră călcâiele după ea, sau şi mai rău: un băgăcios, o bătrână care-şi băga nasul în oala vecinului.”
Moartea tatălui îi influenţează reacţiile de moment şi nu poate trece uşor peste această durere, lucru care se observă de departe, dar care este conştientizată şi de psihiatrul din sine, care gândeşte, calculează, diagnostichează fiecare acţiune: ”Reacţia mea la declaraţia Mirandei nu putea fi separată de moartea tatălui meu, o moarte pe care simţeam că nu o jelisem suficient. Faptul că îi cercetam memoriile şi că făceam zilnic însemnări despre el era în mod limpede o formă de doliu, dar îmi lipsea ceva, iar acea absenţă se transformase în agitaţie.”
Nici Miranda, nici Erik nu sunt oameni „necomplicaţi”. Dacă despre Erik putem avea preconcepţii, având în vedere profesia sa de psihiatru, care pe lângă gândirea complexă şi pătrunzătoare, poate avea o aparentă apetenţă spre judecarea celor din jur, Miranda este inteligentă şi a avut o viaţă atât de complicată, încât nici măcar Erik nu o poate înţelege de la început. Eggy, fiica sa, nu a ajuns încă în adolescenţă şi se agaţă de persoanele din jur, are nevoie de apropiere şi de sentimente, de emoţii şi de empatie, lipsindu-i tatăl pe care şi-l imaginează plecat departe şi o mamă care, deşi este iubitoare şi afectuoasă, are suficiente secrete pentru a o ţine departe (deşi asta nu se vede din roman): ”Viaţa interioară a Mirandei era cu mult mai tumultoasă decât îmi imaginasem, iar hăţişurile de emoţii pe care, în mod evident, le simţea pentru Lane îşi croiseră drum spre Eggy, care trebuia să se lupte cu apariţia întârziată a unui tată real, nu imaginar. Şi totuşi nu voiam să fiu psihiatrul lor de casă.”
Am scris aici mai mult despre posibila poveste de dragoste (mai mult despre roman pe ClubDiverta.ro), dar cartea lui Siri Hustvedt nu este doar despre dragoste. Aşa cum scrie şi pe copertă, este un roman despre memorie, pierdere şi suferinţă, Erik nu se concentrează doar asupra posibilei sale legături cu Miranda, ci şi asupra trădării, nefericirii şi cruzimii vieţii. Ca psihanalist, dar şi ca om în general, el trebuie să joace multiple roluri (doctor, frate, fiu, prieten, iubit), ceea ce transformă romanul într-o psihologie a personalităţii, într-o carte a caracterului uman multiplu.
În final, vă las cu cuvintele lui Erik: ”Solitudinea începuse să mă schimbe treptat, să mă transforme într-un om la care nu mă aşteptam, o persoană cu mult mai ciudată decât îmi imaginasem vreodată, un bărbat care zăbovea în camera unei femei, respirând zgomotos, cu degetele apropiindu-se de mânerele dulapului ei, dar fără să le atingă. M-am gândit adesea că nici unul dintre noi nu suntem cel care ne imaginăm că suntem, că fiecare om normalizează teribila straneitate a vieţii sale lăuntrice prin intermediul unor felurite ficţiuni convenabile. Nu intenţionam să mă mint, dar înţelegeam că sub sinele în care crezusem se afla o altă persoană, care rătăcea în acea lume paralelă despre care vorbise Miranda – de-a lungul unor străzi şi pe lângă nişte case ce aveau o cu totul altă arhitectură.”
2 comments