”Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”, de Ciprian Măceșaru
Editura Cartea Românească, București, 2016
Moto: „E frumos aici, da’ degeaba.” (pag. 126)
Nu există sat în România asta a zilelor noastre în care să nu există cel puțin unul dintre personajele imaginate de către Ciprian Măceșaru în ”Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”. Problema principală însă este că aproape toate satele noastre sunt populate de toată încrengătura de personaje de aici și asta face ca lumea rurală de la noi (ca și romanul pe care vi-l prezint astăzi) să fie dominată mai degrabă de oameni ciudați, fără șanse de evoluție, amuzanți în acțiunile lor, dar care luați ca ansamblu aduc un gust amar și destul de realist. Și atunci ne mai mirăm că nu putem evolua, că lumea de la țară a stagnat și nu are prea multe șanse de supraviețuire.
În comuna Strâmbeni (ce nume pitoresc, dar în același timp potrivit!), cu toate beneficiile aduse de perioada post-decembristă, nu sunt mari schimbări de la al doilea război mondial, astfel că pe alocuri ne aducem aminte de Ilie Moromete. Acum sunt alegeri libere, dar primarii în funcție manevrează încă totul, politica este politică, promisiunile electorale sunt în floare, dar neonorate, preotul, primarul și învățătorul sunt, ca în orice realitate românească din secolele 20-21, cei mai de seamă reprezentanți ai comunității sătești, ba chiar în poveste apar și mascați, DNA și reprezentanți ai celor care gestionează fonduri europene. Așadar, perspectiva rurală asupra politicii este perfect descrisă, cu unele împrospătări ce țin de realitatea contemporană. În definitiv, așa cum spuneam, nimic nu s-a schimbat de-a lungul ultimelor decenii, cel puțin în ceea ce privește gândirea, personalitatea și principiile oamenilor de la sat:
”Lasă că drumurile noastre așa sunt dintotdeauna, de pământ, și n-a murit nimeni din cauza asta. Românul e prieten cu natura. Așa au trecut secolele peste noi, spunea Popescu, mare amator de istorie. Ne-am văzut de bătătura noastră și am rezistat. Au venit turcii, ungurii, rușii… Noi tot aici suntem. Am suferit pentru bunăstarea altora. Am dat piept cu tătarii și cu otomanii, nelăsându-i să treacă spre Apus. Ne-am împotrivit cu piepturile goale. Ăia din Occident au ridicat catedrale, iar acum se dau civilizați.” (pag. 16)
Numai în această lume, este posibil să existe o întâmplare precum cea din capitolul ”Republica Strâmbeni”, unul dintre cele mai reușite ale romanului. Primarul Balaban propune organizarea unui referendum pentru ca Strâmbeniul să se transforme din comună în republică de sine stătătoare și toată construcția și seriozitatea personajelor este demnă de tot hazul. Ca în orice utopie, populația este de acord, la fel și în acest caz în care 62% a spus ”DA” pentru independență. Televiziunile au difuzat știrea, lumea s-a bucurat, ba chiar anumite țări necunoscute – Principatul Sealand, regatele Altei Lumi, Talossa și Râul Hutt, republicile Conch și Molossia (toate reale, cu o istorie foarte interesantă) – au recunoscut noua țară. Curat nebunie!
Pe de altă parte, nici oamenii simpli nu sunt altfel, nu s-au schimbat nici obiceiurile, nici rutina zilnică. Disputele dintre soți sau dintre vecini sunt la ordinea zilei, băutura ține loc de mâncare, de sfătuitor sau de somnifer, crâșma este locul unde totul se dezbate și unde totul se poate negocia, iar bârfa zilnică ține comunitatea la curent cu realitățile zilei și reprezintă principalul ”motor” al societății:
„Era o minune de om nea Brăiloiu, de ce l-ar fi supărat?! Și nici pe Ilinca nu voia s-o necăjească. Răbdătoare și blândă, în curând avea să-i nască un copil. Așa că lua sticla cu el, o punea jos, lângă pat, ca măsură de siguranță. Dacă îi sărea pleoapa, să aibă la-ndemână un somnifer.” (pag. 59)
Lumea spune și face vrute și nevrute, iar cei care nu se mulează pe societatea asta considerată tradițională sunt cumva repudiați, cum este cazul bătrânului Aron, fostul învățător, ce dăruia mereu cărți și scria poezii necitite de nimeni (Învățătura ”e bună, dar te tâmpește dacă e prea multă.”)
Având o structură pe capitole ce mi-a adus aminte de romanul ”Medgidia, orașul de apoi” al lui Cristian Teodorescu, cartea lui Ciprian Măceșaru ne aduce în prim plan o descriere reală a lumii rurale, hazlie, dar în același timp cu un puternic gust amar, așa cum este, de altfel, această lume. Pe undeva, am recunoscut aici lumea pseudo-rurală din ”Raiul găinilor”, de Dan Lungu, dar mai ales satul din scrierile regretatului Sorin Stoica. Dar, cel mai important, aici se află descris satul în care am copilărit cu toții și care nu s-a schimbat decât tangențial în ultimele decenii.
