„Voi merge pe urmele pașilor tăi”, de Care Santos
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere: Jana Balacciu Matei
Promptitudinea cu care editorii din România identifică scriitorii de valoare ai lumii și cu care publică traducerile operelor lor este în multe ocazii remarcabilă. S-ar putea că în cazul prozatoarei catalane Care Santos să fi fost depășit un record. Romanul ‘Voi merge pe urmele pașilor tăi’ a fost tradus și publicat în colecția ‘Raftul Denisei’ al Editurii Humanitas Fiction și astfel oferit publicului cititor din România în 2021 înainte ca această carte să fi fost tradusă în limbi ca engleza sau franceza. Este vorba cred mai mult decât promptitudine în traducere, este vorba despre identificarea unui talent remarcabil, a uneia dintre cele mai originale și interesante voci din literatura iberică de astăzi. Contribuie desigur flerul Denisei Comănescu, dar și faptul că există o traducătoare ca Jana Balacciu Matei care oferă cititorilor din România accesul la o carte că aceasta, scrisa în limba catalana.
Aproape că nu exista roman din literatura spaniolă sau catalană pe care să-l fi citit în ultimii ani care să nu reflecte istoria Spaniei din prima jumătate a secolului 20, cu războiul civil care a sfâșiat țara și a reprezentat prologul celui de-al doilea război mondial. ‘Voi merge pe urmele pașilor tai’ nu este o excepție. Este povestea a patru generații de locuitori ai Cataloniei care sunt reuniți de întâmplare și uneori de dragoste și despărțiți de loviturile soartei și ale istoriei. Se întâlnesc în această carte iubiri imposibile și drame de familie, pasiuni și vicii, război și corupție. Narațiunea este construită sub forma unui mister detectiv cu elemente de fantastic, în care eroina este obligată să explore trecutul pentru a descoperi și descifra secrete legate de propria sa viață și identitate. Eroina principală se numește Reina, nume pe care îl moștenise de la bunica pe care nu o cunoscuse, mama tatălui sau Josep Gené. Cei doi țineau o băcănie în Barcelona în perioada dinaintea și din timpul războiului civil. Josep de îndrăgostește de frumoasa Mercé, o fată săracă. Dragostea neconvenabilă social este respinsă la început de mamă. Războiul îi vă desparți pe cei doi îndrăgostiți, Josep va fi făcut prizonier și vă trece de partea naționaliștilor lui Franco. Revederea, în ziua ocupării Barcelonei de armata lui Franco, va avea consecințe dramatice. După multe decenii, Reina cea tânără investighează moartea tatălui său, oficial o sinucidere, după ce mama sa, Cristina, a doua soție a lui Josep, refuzase explicațiile care poate ar fi lămurit o parte din trecut.
Care Santos scrie bine și romanele ei se citesc cu placere. Structura narativă în ‘Voi merge pe urmele pașilor tăi’ este foarte interesantă, cu capitole scurte și flashbackuri care ne întorc în perioade diferite de timp: înainte și în timpul războiului civil, în anii dictaturii lui Franco, în perioada de la începutul democrației când are loc și moartea lui Josep Gené. Cele două părți principale ale romanului sunt separate de un capitol scurt, la mijlocul cărții, care descrie evenimentele zilei fatale de 26 ianuarie 1939 când trupele lui Franco au intrat în Barcelona. Cititorii descoperă trecutul și siluetele personajelor se conturează treptat, în paralel și uneori înaintea eroinei cărții. Există și o intrigă polițistă care servește de cadru întregii acțiuni, cu elemente de fantastic dar și de criminalitate ecologică, și cu legături neașteptate cu trecutul eroilor cărții. Parcă ne pare rău în final, când elementele fantastice își găsesc o explicație ‘științifică’, însă care disipă misterul. Locul acțiunii alternează între Barcelona și șoselele învăluite în ceață care duc spre satul izolat din inima Pirineilor unde au loc evenimentele cheie. Cei care au vizitat această parte a Spaniei vor recunoaște peisajele și le vor compara cu cele din amintirile lor.
Combinația de roman detectiv, cronica de familie, și poveste istorică cu implicații în prezent funcționează foarte bine și cred că amatorii tuturor acestor genuri vor avea motive de satisfacție. Voi nota câteva dintre aspectele istorice, căci ele mi-au satisfăcut curiozitatea și interesul față de Spania și istoria sa agitată de-a lungul secolului 20. Eroii aparțin diferitelor clase sociale și este firesc să recepteze în mod diferit ascensiunea la putere a republicanilor în anii ’30. Acceptată cu înflăcărare de unii sau scepticism de alții, revoluția republicană începe să suscite semne de întrebare în mințile multora în momentul în care devin vizibile excesele terorii:
‘La început își povesteau ca pe un basm lângă foc: niște necunoscuți opreau o mașină în poarta casei tale, intrau și luau pe cineva și acel cineva nu se mai întorcea. Patrule de control se numeau. Și că duceau oamenii pe șoseaua de Arrabassada și-i lichidau scurt. Că uneori singurul motiv era că-i văzuseră mergând la biserică sau că știau că ascund în casă un preot. Sau erau doar scuze ca să ascundă furia săracilor contra bogaților; a celor care nu au nimic împotriva celor care au dobândit ceva; a celor care gândesc într-un fel împotriva celor care gândesc în alt fel. Sau, uneori, furie și atât. Revoluția era o dezvăluire de ură greu de înțeles și, și mai greu de justificat. Oricine putea să moară, căci celor care ucideau le fierbea sângele în capul fără minte.’ (pag. 95)
Literatura spaniolă și cea a lumii (Hemingway, numele cel mai celebru, dar nu numai el) include multe relatări remarcabile despre luptele din războiul civil. Descrierea experienței de pe front a lui Josep Gené îi dă prilejul lui Care Santos să scrie câteva dintre paginile cele mai impresionante pe care le-am citit în ultima vreme, tocmai pentru că este vorba despre experiența omului de rând prins în vâltoarea și violența evenimentului apocaliptic care este războiul:
‘Acolo a primit botezul focului Josep Gené. Căpitanul le-a ordonat să se alinieze, a trecut în revistă armele și le-a spus ce aveau de făcut. Inamicul era chiar în fața lor, la capătul lanului de grâu. Să nu uite că luptau pentru libertate și pentru cei pe care-i lăsaseră acasă. Li se umpluseră bidoanele de coniac și îi sfătuiau să bea înainte de a intra în lupta, ca să prindă curaj. Trăiască Republica! Josep se temea să nu i se blocheze arma. Auzise că se poate întâmplă. Și trebuia să fie atent și la reculul pustii, unor soldați începători li se rupsese buza și le spărsese nasul. Și-au lăsat ranițele la buza dealului. Un băiat cu un cap mai înalt decât el, cu care în noaptea dinainte jucase șah și împărțise o cutie de carne, a rămas acolo țeapăn ca un stâlp. „Nu pot” a zis. „Nu pot”. Și a izbucnit în plâns de frică.’ (pag.161-162)
‘Lui Josep Gené îi era frică. Mai mult că oricând. Curios, corpul se obișnuiește cu tot: cu frigul, cu foamea, cu dormitul pe piatră …, dar nu cu frica. Frica e o boală fără leac, ca febra galbenă care îi omorâse tatăl când era copil.
Răsunau împușcături, în depărtare. Mai aproape, greierii cântau, parcă ar fi vrut să demonstreze că războiul oamenilor nu-i afectează. Din când în când ceva mișca în întuneric. Poate o nevestuică, poate o vulpe. De atâta mers pe camp, Josep învățase să distingă zgomotele ușoare ale unei jivine speriate de zgomotul unui om. Pedala cât putea de repede. Îl durea fundul, îl dureau mușchii de la picioare. Să nu cadă, la viteza asta și-ar zdreli tot corpul. Dar nu putea nici să încetinească. I se dăduse puțin timp. Daca ajungea târziu, îl omorau. Dacă pierdea hârtia, îl omorau. Nu se gândise niciodată că un război înseamnă să te temi de ai tăi. Și, tot mai des, se întreba care erau, de fapt, ai lui. Sau dacă el avea vreun dușman pe câmpurile alea. Din fericire, de când făcea pe curierul, nu trebuia să mai tragă cu arma. Și, cum muncea noaptea, ziua dormea. Și, cum era mereu singur, nu mai avea nevoie să se ascundă, să se prefacă în fața altora. Apăra Republica, dar nu era convins de ce o făcea.’ (pag. 192)
Evenimentele de la 26 ianuarie, ziua în care armata naționalistă a lui Franco a ocupat Barcelona sunt redate memorabil: fuga autorităților republicane; așteptarea resemnată a celor rămași, care nu pot sau nu au unde să plece; apariția soldaților ‘eliberatori’; fraternizarea unei părți a populației cu noii stăpâni:
‘Peste oraș s-a așternut brusc liniștea. Pentru prima oară de săptămâni și luni, noaptea asta nu sunt alarme, nu sunt bombe. Cei care sunt încă aici vor dormi neîntorși. Nu toți. Destui sunt treji: cei care se tem de ce va urma după liniște, cei care regretă că nu au fugit când puteau, cei care se tem de armata care se apropie, cei care o așteaptă cu bucurie, cei care așteaptă ultima luptă, cei care vor doar să se termine, cei care deja nu-și ascund satisfacția pentru final, cei care poartă pe chip o presimțire neagră.’ (pag. 201)
‘Acum Passeig de Gracia e plin de lume. Doamne elegante, cu paltoane noi, eșarfe la gât, pantofi lustruiți, merg la braț pe mijlocul străzii, pe unde nu trece nici o mașină. Când se întâlnește cu ele, o privesc cu milă. Poate poarta înfrângerea scrisă pe chip, poate se vede chiar și după cum merge. Nu poate păși ca aceste doamne. Nu are de ce, dar nici pantofi ca ai lor. Cu cât urcă pe bulevard, cu atât e mai multă lume. În balcoane flutură mai multe drapele bicolore abia agățate. Oamenii le-au scos din dulapurile în care le-au ținut câțiva ani și le desfac bucuroși. Le pun în loc pe cele tricolore și pe cele catalane. Ascunse bine. Nu aruncate, că le-o veni iar vremea.’ (pag.216)
Eficacitatea prozei scrise de Care Santos se datorează faptului că imaginează și construiește personaje complexe și autentice, care se dezvăluie treptat cititorului. Toate suportă loviturile istoriei sau poartă urmele acesteia. Personajele feminine sunt cele mai memorabile, și dintre ele cel al lui Mercé, tânăra îndrăgostită, care refuză să-l mai accepte pe iubitul întors din război în uniforma dușmanului. Este una dintre dramele care vor rămâne în amintirea cititorilor, chiar dacă personal am semne de întrebare față de atitudinea personajului. Uitarea și iertarea nu par posibile, fracturile adânci create de războiul fraticid ucid chiar și poveștile de dragoste, pare a spune cazul legăturii dintre Jose și Mercé. Sau, în spiritul dialogului dintre Reina cea contemporană nouă și mătușa sa – oamenilor le este imposibil să se debaraseze de balastul istoriei care le influențează viețile, dar până la urma ei sunt cei care scriu istoria:
‘- Mai vorbim, bine? Poate, când mă întorc, o să am mai multe să-ți povestesc.
– Te-ai gândit bine, fetițo? Au trecut mulți ani de la noaptea aia.
Reina zâmbi trist. Mătușa îi spunea ce i-ar fi plăcut să-i spună mama ei. Poate de aceea sunase?
– Stiu, zise. Dar bănuiesc că trecutul nu ți-l poți alege.
Și Aurora, directă, cum și-o amintea:
– Oho, cum să nu? Totdeauna. Trecutul de tine depinde, fetițo. Tu alegi ce să faci cu el.’ (pag. 47-48)
‘Voi merge pe urmele pașilor tai’ marchează 25 de ani de carieră literara a uneia dintre cele mai interesante prozatoare a Spaniei de astăzi. Intrigă polițistă, cronică de familie, roman de dragoste, poveste de război, proză istorica – acțiunea petrecandu-se pe fundalul pitoresc și fascinant al Cataloniei, de-a lungul a 80 de ani zbuciumați -, cartea oferă cititorilor cu preferințe dintre cele mai diverse multe motive de bucurie. Lectură recomandată.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, http://www.scenicrights.com/en/author/222)
