„Toate bufniţele”, de Filip Florian
Editura Polirom, Colecţia ”Fiction Ltd”, Iaşi, 2012
Moto: ”O apuc întruna pe un drum interzis, cad în propria mea capcană şi tot încerc să ghicesc cum ar fi arătat lucrurile, viaţa, dacă unele întâmplări, măcar unele, n-ar fi avut loc.”
Sunt un admirator necondiționat al lui Filip Florian, iar romanele sale m-au fascinat de fiecare dată. De altfel, am scris despre aceasta și atunci când am scris despre ”Zilele regelui”, dar și atunci când am recenzat primul său roman, ”Degete mici”. Îl consider poate cel mai valoros scriitor român contemporan, cu un stil savuros și construit cu abilitate, iar apreciarea mea a continuat și după lectura ultimului roman. ”Toate bufnițele” a fost un roman așteptat pe piața de literatură din România, parțial după succesul mare al romanului precedent, ”Zilele regelui”, un al motiv venind din construcția laborioasă și destul de lungă în timp, pe care o consacră Filip Florian romanelor sale.
S-a spun, în cronicile pe care le-am citit prin blogosfera literară, că acest din urmă roman nu se ridică la înălțimea precedentului. De asemenea, trebuie precizat că autorul nu este de această părere, pentru că fiecare carte a necesitat un proces de scriere similar și complex, pentru că toate cărțile sunt ca și copiii lui și le iubește în egală măsură pe fiecare. Mă apropii de părerea lui Filip Florian și consider că ultimul său roman este emblematic pentru literatura română contemporană, stilul său depășește multe dintre cărțile scriitorilor de astăzi, ceea ce nu e puțin lucru, chiar dacă este cu totul alt gen decât ”Zilele regelui”.
Dacă romanul anterior se plasa în România secolului al XIX-lea, era plin de amănunte și foarte documentat, dar în același timp unele dintre personajele sale erau pur ficționale, iar motanul este chiar o întruchipare fantastică, aici Filip Florian se plasează pe planul autenticității poveștii și al personajelor și nimic nu pare a fi inventat. Cine nu și-a dorit în copilărie sau chiar a avut un prieten mai mare, adult, care să îl îndrume și să îl învețe lucruri noi, înțelepte și cu care să se laude în fața prietenilor?
Pentru copilul Luci, acesta este Emil, pe care îl întâlnește întâmplător, ”când mai speram că am de-a face cu un duh” și care se insinuează aproape neașteptat, dar sigur, în viața lui lentă și previzibilă, ca a oricărui copil. Nu suntem însă nici după blocuri, așa cum au trăit orășenii propria copilărie, nu suntem nici într-un sat de câmpie sau de la deal, ci undeva aproape de munte, unde există atât un râu periculos, cât și locuri apropiate de sălbăticiuni. Și unde, veți vedea din roman, Luci și Emil descoperă (și păstrează) secretul bufnițelor.
Admirația lui Luci pentru Emil este nestrămutată și, mulți ani după despărțirea lor, își va aminti prima întâlnire, prima vizită la apartamentul acestuia, excursiile pe care le-au făcut împreună, lucrurile pe care le-a învățat de la acesta (frumoasă incursiunea în lumea muzicală de calitate), dar și impresia de prima dată: ”Bănuiam că dacă eşti foarte înalt, aşa cum era el pe atunci, vezi lucrurile şi faptele de sus, ca din ceruri, iar ele ţi se par mici, cumplit de mici, un fel de furnici. Apoi, presupuneam că dacă eşti slab, uscăţiv, le percepi fără greutate, iar dacă ai şi destule fire de păr alb, nu mai distingi culorile şi intensitatea, toate sunt străvezii, priveşti dincolo de coajă, drept în miez, în miezul lucrurilor şi faptelor.”
Romanul este construit astfel la două voci: peste ani, Luci își rememorează copilăria, frumusețea și nebunia acesteia, din perspectiva adultului, fără a face economie de emoție și de sentimentalism; descrierea sa este pură și liniară, concentrându-se pe toate momentele trăite, luate cronologic și reliefând frumusețea împrejurărilor unde și-a trăit copilăria și descriind frumos personalitățile ce l-au înconjurat: ”Nu pricepeam de ce se năştea în fiecare an o frenezie a primăverii, de ce împuiau capul cu poezii, cântecele, compuneri şi cai verzi pe pereţi, mărţişorul fiind numit vestitorul noului anotimp, când în oraş, la poalele munţilor, era încă iarnă în toată regula. Afară continua să ningă, mercurul din termometre sălta rar peste zero grade, crestele albe luceau ca gheţurile arctice, echinocţiul nu se anunţa a fi mâine, poimâine, iar la şcoală se vorbea despre brânduşe şi viorele, despre chipul însorit al mamei, despre pământul reavăn din grădină, despre bâzâitul bondarilor şi mieii care zburdă pe câmpii. Mă rog, unii profesori păreau plecaţi cu sorcova, nu se mai săturau de colindat, dar asta nu era treaba mea.” (pag. 104)
Pe de altă parte, avem parte de o istorisire mai rece și mai calculată a lui Emil, un adult inteligent, care își amintește propriile clipe de tumult și de tragedie, de tristețe și prea puține momente cu adevărat luminoase. Bolnav, cu o viață ternă pe care o regretă deseori, nu mai are decât clipe de rememorare intrinsecă, care dă valoare textului și îl face mult mai grav decât textul format din amintirile lui Luci. Impresionantă este legătura sa cu trecutul, iar regretul că nu poate face nimic să schimbe lucrurile care meritau să fie altfel se simte din fiecare cuvânt pe care îl scrie. Mai cu seamă în privința fetiței sale în textul de mai jos, pe care îl transcriu integral, fiind fragmentul care m-a impresionat cel mai mult, care m-a pus pe gânduri inclusiv în ceea ce privește faptele mele: „Cu slujbele mele pe şantiere, venind acasă la sfârşiturile de săptămână, eram doar un tată de duminică, nimic mai mult. Ba o găseam pe Irinuca mai înăltuţă, ba gângurind, ba cu părul mai mare, ba cu un dinte în plus, ba mergând de-a buşilea, ba cu febră, ba smotocind un iepure de pluş, ba cu varicelă, ba umblând ca un omuleţ ameţit. Din păcate, întotdeauna descopeream fapte care se petrecuseră deja, nu le trăiam pe viu. Iar asta, cu vremea, a contat enorm, de neînchipuit. (…)
Curând, deşi mi-a fost greu să pricep, am observat că, alături de mine, Irina nu prea se joacă, nu prea râde şi încearcă timid să se agaţe de fusta unei femei. Or, în casa şi în curtea aia, avea trei femei în jur. Naiba ştie de ce, nici atunci, nici mai târziu, nu m-am apucat să fac ca măgarul sau broasca, să mă maimuţăresc, să o gâdil, să cad secerat de gloanţe sau lovit de săgeţi, să o arunc în sus, spre cer, să mă ascund şi să o sperii, să mă tăvălesc, să mă aşez în patru labe, fornăind, nechezând, şi să o plimb în spate pe prinţesa blonzişoară care primise în dar un căluţ. De altfel, invariabil, şi cadourile mele erau nişte prostii. În loc să mă gândesc la rochiţe, păpuşi, mărgele, şi prăjituri, eu îi aduceam, rând pe rând, atlasuri, acuarele, un binoclu, pateuri cu brânză, un joc de şah, cocăncei de munte şi o groază de cărţi. (…)
În paralel, de-a lungul anilor, mi-am întins de unul singur destule capcane şi, tot de unul singur, am izbutit să cad în laţul lor. Prima dintre ele, banală, care păoate fi întâlnită la milioane de taţi, nu se afla printre ierburi şi frunze, nici pe sub stânci, ci sub formula „vreau să nu-i lipsească nimic copilului ei”. Adică era nevoie de bani, de mulţi bani, iar asta înseamna că trebuie să rămân pe şantiere şi să strâng din dinţi. O altă cursă, în care am picat la fel de stupid, se referea la soarta banilor, la traseul lor. Nu-mi dăduse niciodată prin minte că, pentru o fetiţă, e important să ştie de la cine a primit pantalonaşu, ursuleţul, oglinjoara ori bluza cu dantelă, aşa că lăsam trei sferturi din leafă în poşetă Liei, ca să se îngrijească ea de noi toţi. În timp, normal, ca o palmă usturătoare sau ca un şut în fund, am trăit să aud că aş fi zgârcit.”
Romanul lui Filip Florian este o împletire de stiluri, de la tonul copilăresc și ludic al lui Luci la cel grav și întristat al lui Emil, două persoane care și-au dăruit clipe frumoase, dar ale căror drumuri s-au despărțit normal, așa cum se întâmplă deseori între mentor și discipol, adevărata menire a celor doi. Și nu este mai puțin antrenant, chiar dacă nu mai conține fapte istorice, ci doar fapte și sentimente pur umane, dovedind că Filip Florian este un scriitor meticulos, care își construiește cu migală pagină cu pagină, astfel încât fiecare tot, fiecare roman să constituie o capodoperă în sine.
1 comment