„Sfântul nr. 6”, de Tatiana Niculescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2025
Nu cu multă vreme în urmă, timpul mi-a îngăduit să poposesc, pentru puţină vreme, în tainele unor poveşti din al căror fir roşu voiau să se țeasă răspunsuri la taina menirii omului de a accede la sfinţenie, în rând poate cu toţi aceia despre care am fi tentaţi să credem că ar trebui tăinuiţi între filele unor cărţi pe care foarte puţini le pot deschide şi înţelege în adevăratul sens al cuvântului. Şi totuşi, calea nu pare a fi de necuprins, atunci când înţelegem că fiecare dintre noi a fost rostuit spre a răspândi în lumea sa, după putere, binele şi dragostea, ascultând şi împlinind cuvântul lui Dumnezeu, în orice loc şi vreme.
În tandem cu acest crâmpei luminos al destinului, se plăsmuieşte, însă, o altă succesiune de ritmuri şi vibraţii mult mai pătrunzătoare şi aparent deloc prietenoase. Şi fiecare dintre noi suntem astfel, chemaţi, să asistăm, cu sau fără de voie, la jocurile unor timpuri în care fiecare picătură de pace şi răbdare se voia plătită cu preţul greu al nepreţuitei vieţi. Căci rând pe rând, sub ochii noştri par a se retrezi toţi acei strămoşi care, prin faptele lor, nu încetează a ridica istoria la rangul de cea mai frumoasă şi mai fascinantă poveste care s-a scris odată ca niciodată, pentru totdeauna. Iar mai apoi, un alt capitol al aceleiaşi istorii îşi manifestă dorinţa de a se face auzit, mânuit fiind de toate acele prezenţe puternice care susţin, printre altele, că pacea este, de fapt, o mască a slăbiciunii, a celui care nu a învăţat, încă, să îşi joace cu vrednicie rolul de victimă, călău sau chiar condamnat la moarte.
Şi aşa se face că, fără vreo formulă magică mereu prezentă în toate acele basme care se respectă cu adevărat, pătrundem într-una din acele celule cu pereţi reci şi impregnaţi de dureri cuibărite în cotloanele sufletelor, de blasfemii, orori şi multe alte amintiri purtătoare de răni nevidencabile. Iar în această lume sură, brăzdată de gratii şi dungi, în care se făcea că toţi, bătrâni şi tineri, credincioşi şi necredincioşi semănau între ei ca un singur om multiplicat de o maşinărie care-i scuipa unul după altul în prăpastia colcăitoare a istoriei, o mână pare să prefacă umbrele în lumini. Nu poartă nume, ci doar un simplu număr, la fel ca mulţi alţi prizonieri de rând ai aceleiaşi lumi răsturnate, pentru care nu era adevărat decât ceea ce se vedea şi se măsura. Dar tocmai din această strânsoare a unui timp condamnat, poate pentru totdeauna, la încremenire, Nr.6 se dezvăluie în toată splendoarea lui, la început ca o mână de om, de oase goale, iar mai apoi ca vrednic purtător al unei existenţe deopotrivă încifrate, invizibile şi supusă nemuririi:
Reflectând mai adânc asupra numărului primit, găsea în el înţelesuri strâmte, prin care totuşi se putea strecura, sfâșiindu-și hainele, julindu-și pielea, târându-se spre libertatea gândului, ca un pușcăriaș care-și plănuia încontinuu evadarea. Bunăoară, de la începutul creației, ziua a șasea era ziua cea mai plină a lui Dumnezeu. (…) Creația părea încheiată în cer, în ape și pe pământ. Dar nu, s-a produs atunci, prin dumnezeiască oglindire, un salt enorm în creație. (…) Dumnezeu l-a făcut pe om, bărbat și femeie, după chipul și asemănarea lui, altfel decât pe animale. Abia atunci a fost seară și s-a încheiat ultima zi a creației. Adam și Eva se iviseră, așadar, sub semnul cifrei 6. 6 era dată lor de naștere. Doi de trei. Numărul lui, cu care îl strigau la apel, era numărul primilor oameni dinaintea căderii și a izgonirii din Rai (pp.14-15).
Străjuind cu vrednicie nu doar o primă copertă de roman sau o filă a calendarului, ci și hotarul dintre adevărurile de necontestat ale istoriei şi tainele poveştii, spiritul învăluit în întuneric iese acum la lumină, vestind că a sosit clipa ca sufletul să se anine în capsula unui alt timp, din miezul căruia fiecare povestire şi pildă biblică dezvăluie, până astăzi, o morală deopotrivă tainică şi vie. Și în vreme ce fiecare frântură de timp începea să se pârguiască spre înţelepciune, întreg periplul făcut cu paşi mici, cu spatele la prezent şi cu faţa la trecut preschimba fiecare scufundare în agonie într-un pas către o Cale cu totul Necunoscută. Pășind pe ea, fără teamă, cel ce a fost la început un oarecare Nr. 6 îşi înţelege pe deplin menirea, asemenea vestitului fiu de împărat pornit în căutarea veşnicei tinereţi şi a vieţii neumbrite de moarte, iar mai apoi a vinovatului care, neputincios şi lipsit de o vină concretă, se prinde cu putere de mâna proteguitoare a lui Dumnezeu. Iar din acel moment, fiecare picătură dintr-o viață ce se anunța a fi condamnată la mărunţire și fiecare secundă dintr-o oarecare zi de prizonierat la hotarul celor două războaie din faţa cărora cu greu poţi scăpa fără prea multe răni, a devenit prilej de minunare în faţa unei libertăţi pe cât de necunoscute, pe atât de adevărate. Căci sub straja ei, dăinuie până astăzi un izvor de lumină, plăsmuit din toate acele gânduri, cuvinte și fapte care, la vremea lor, s-au zidit în cele mai ascunse sălașuri din cetatea sufletului, acolo unde fiecare vibraţie a inimii devine stih de rugăciune şi testament nealterat de zgomotele timpurilor:
Războiul armelor de foc se sfârşise, poate, dar el îşi apăra încă patria de dinaintea războiului şi libertatea de credinţă. (…) Realitatea îşi începea destrămarea şi curgea peste lume ca o ploaie măruntă, de pulberi argintii. Frânturi de memorie adunate până atunci în înţelesuri vii se desfăceau, se dădeau peste cap, făceau tumbe, se lăţeau, se îngustau, se strângeau şi se amestecau, aşezându-se în alte înţelesuri, încifrate în fel şi fel de arabescuri. Nu mai rămânea nicăieri nici o durere, nici un regret şi nici o mâhnire. Mâna Domnului, de care se ţinea, îl purta ca un fulg de zăpadă, i se topea pe frunte şi lucea la loc, în cristale albe, pe măsură ce el îşi revedea viaţa în puzderii de fracţiuni de secundă. (…)
El a lăsat pe masa din cameră o foaie de hârtie cu gânduri de viaţă pentru oricine avea să mai treacă pe acolo. (…) Hârtia lui cu gânduri putea fi citită de orice om neliniştit ori îngrijorat, prieten ori duşman, credincios ori necredincios.
„Pe Calea Necunoscută fiecare zi e altă zi. Minunează-te. / Ţine-te de lucrurile mărunte. Cele mari nu stau în puterea ta. / Struneşte-ţi mintea şi ia seama la orice lucru frumos. / Înfrângerea şi izbânda să-ţi fie egale. / Când te apuci de un lucru, du-l la capăt. Nu-l amesteca cu altul. / Vorbele să-ţi fie una cu faptele. Ce e da, da, ce e nu, nu. / Nu-ţi bate capul cu ce spune şi face altul. Ai grijă ce spui şi ce faci tu. / Când te apropii de un om fă, mai întâi, un pas înapoi. / Ai răbdare cu altul şi fii aspru cu tine. / Cinsteşte viaţa , chiar dacă ţi se pare uneori că viaţa ta e ca o noapte de nesomn într-un han ponosit.” (pp. 155, 175 şi 128).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Cărturești.ro.
(Surse imagini: https://humanitas.ro/, https://www.facebook.com/editura.humanitas.)
