Supleantul, de Petru Popescu
Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2009
Receptarea de catre critica si de catre cititori a primei carti scrise in limba romana si publicata direct in Romania de catre Petru Popescu dupa trei decenii si jumatate de absenta nu a fost usoara. Nici subiectul si nici abordarea autobiografica nu ar permite o detasare pur literara si facand abstractie de context decat poate doar daca recenzentul sau cititorul ar fi nascut la o varsta cand perioada si personajele cartii nu ar mai avea niciun impact sau rezonanta directa, adica sa zicem mai tanar de 25 de ani. Nu este cazul meu, asa incat nu cred ca nici eu nu am reusit sa fac o citire detasata a cartii, sa fac abstractie de subiect sau de personalitatea autorului.
In legatura cu ultima de altfel nici Petru Popescu nu doreste sa ne lase sa uitam. Cu doua straturi de prefete – una formala si una aparent inclusa in corpul cartii – scriitorul care acum patru decenii isi facuse o aparitie stelara pe firmamentul literaturii romane si care scrisese romane care mie mi-au ramas nu numai in amintire ci si in suflet ca reprezentative pentru sentimentele generatiei mele si a celei imediat precedente – incearca sa se repozitioneze direct in campul activ al literaturii romane, cu ambitia explicita a celui care stie ce a fost si doreste din nou sa devina. Revenirile nu sunt insa niciodata prea usoare. Sigur nu atunci cand celalalt erou sau mai exact eroina a cartii este ‘fata puterii’, ‘printesa Diana a comunismului’, odrasla dictatorilor care au ingropat in intuneric Romania vreme de un sfert de secol, femeie cu care scriitorul a avut o poveste de dragoste care este si tema principala a cartii.
Actiunea cartii se petrece in anul 1973, la doi ani dupa ce Nicolae Ceausescu intorsese macazul ideologic si pusese capat scurtei perioade de liberalizare inceputa de precedesorul sau cu un an sau doi inainte de venirea sa la putere in 1965 si care culminase cu ne-alaturarea Romaniei la invazia Cehoslovaciei in 1968. Acesta a fost anul cand o parte din intelectualitatea romana s-a alaturat regimului, multi scriitori aderand la Partidul Comunist. Petru Popescu – romancierul cel mai talentat al generatiei sale – ajunsese la o pozitie (membru supleant in CC al UTC) care este oarecum minimalizata in carte si care, fara a-l propulsa in primele randuri ale nomenclaturii, era suficienta ca rampa de lansare si pentru obtinerea de mici privilegii cum ar fi o calatorie in Berlinul de Rasarit, care chiar si ea nu era la indemana oricarui tanar in acea perioada. Este imprejurarea in care firul narativ al cartii il aduce in contact cu Zoia Ceausescu.
‘Fata puterii’ asa cum o descrie cu tandrete peste ani Petru Popescu face parte din alta lume. Crescuta intr-un turn de fildes se bucura de privilegiile puterii si da dovada de un amestec de naivitate si de inteligenta care il atrage pe tanarul scriitor. Este o atractie erotica, dar este si atractia pentru putere, fascinatia de a se apropria de cercurile si mai ales de omul care tine in maini intr-o grimasa a destinului soarta Romaniei.
A doua parte a cartii descrie unul dintre turneele politice ale cuplului Ceausescu in septembrie 1973 in America Latina, inainte si in timpul loviturii de stat care l-a inlaturat de la putere pe presedintele marxist Salvador Allende care urma sa fie gazda cuplului de dictatori romani. Scenele in care Petru Popescu descrie grandomania dictatorului, tzopismul consoartei sale, servilismul clicii care il inconjura pe Ceausescu, dezinformarea permanenta care amplifica simplitatea ideologica a gandirii acestuia sunt demne de o farsa caragialeasca, doar ca au sanse mari sa fie si autentice factual, si in acest context capata o dimensiune tragica. Scriitorul insusi se gaseste angrenat in mecanism, fascinat de magnetul puterii dar si subjugat de atractia pe care o exercita asupra sa Zoia. Dezmeticirea si desprinderea in final se petrec doar sub socul vestii despre moartea tragica celei mai bune prietene, singura fata din cercul sau de prieteni apropriati, victima a criminalizarii avorturilor prin faimosul ‘decret’ promulgat de regimul Ceausescu la scurta vreme dupa venirea la putere.
Paginile cele mai autentice ale cartii sunt cele in care este descrisa viata de zi cu zi in Romania anilor 70, sentimentele generatiei tinere de atunci ramasa cu putine alternative de viata decenta in propria tara.
‘Aud si simt gustul plictiselii de atunci. Zilnic, gustul de cenusiu, de adormitor si pasiv si opac. Cum am putut sa-l uit? Era mereu prezent, cum era si gustul rusinii. Fuseseram tradati, fuseseram invinsi si, dupa tradare si infrangere, ni se lasase limba ca sa spuna laude invingatorilor si sa se increteasca intre gatlej si cerul gurii de un gust ca niciun altul, gustul rusinii’ (pag. 33)
‘Oare nu exista niciun mod sa traim fericiti aici, unde ne-au zamislit mamele noastre? Asta e pantecul din care am iesit, geneza si matricea si sperma si ADN-ul din care am fost facuti, si continuitatea si mostenirea istorica, intr-un cuvant, TOT. Deci ce optiuni aveam? Sa traim aici, dar nu fericiti? Ori sa fugim si sa devenim liberi, dar printre straini, deci tot nefericiti? (pag. 56)
De ce atunci senzatia de facilitate, de superficialitate, chiar si de kitch care emana din multe parti ale cartii? Petru Popescu scrie cursiv si se citeste usor, dar aceasta nu este neaparat un pacat. Din substantialitatea scrierii sale pe care mi-o amintesc din romanele anilor 70 (pe care nu le-am recitit de atunci) au ramas doar fragmente, si a aparut in schimb o tehnica a naratiunii comerciale asimilata in perioada de scenarist si de autor de romane ‘de aeroport’ scrise in engleza. Si relatia dintre scriitor si Zoia este descrisa in termeni de melodrama. Chiar daca ea ar fi relatata in mod 100% autentic tot nu ar putea salva cartea, caci pozitia personajelor ne este cunoscuta din start, povestea are un sfarsit nu numai cunoscut, dar si previzibil, si din punct de vedere istoric si din punct de vedere psihologic.
Astept totusi cu interes viitoarea carte a lui Petru Popescu, a carei tema mie personal imi spune chiar mai mult decat cea a ‘Supleantului’. Va fi vorba despre ultimele luni petrecute in Romania inainte de ‘fuga’ si de primele luni sau poate primii ani in lumea noua, visata timp de jumatate de viata si a carei realitate este atat de diferita de ceea din vise. Pentru a reveni insa in esantionul de elita al literaturii romane Petru Popescu va trebui sa regaseasca filonul grav si autentic care ii permitea sa fie in tinerete un barometru al trairilor generatiei sale. Usurinta naratiunii nu poate compensa autenticitatea vocii scriitorului adevarat, care scrie nu numai pentru a povesti, dar si pentru a se exprima pe sine si pe cei din jur.
