”Și eu am trăit în comunism”, editor Ioana Pârvulescu
Editura Humanitas, București, 2015
Moto: ”Nu va fi vorba de închisori, de sisteme de represiune, de evenimente ieșite din comun, ci de viața cea mai banală cu putință, aceea în care te trezești din somn, te speli, mănânci (eventual) micul dejun, pleci la serviciu și așa mai departe. Se va vedea însă că, în comunism, banalul e cel mai spectaculos lucru. Dar e vorba de un spectacol involuntar, în care n-ai vrea să fii distribuit.” (Ioana Pârvulescu)
Pentru mine, ”Și eu am trăit în comunism” a fost una dintre cărțile anului 2015. A fost nevoie de ceva timp să am îndrăzneala să scriu câteva rânduri despre acest volum, de vreme ce este una dintre acele cărți care ar trebui să fie predată în școlile românești ca exemplu clar, elocvent a ceea ce a reprezentat comunismul pentru români și țara lor, într-una dintre cele mai negre perioade ale istoriei.
Ioana Pârvulescu a adunat aproape 100 de persoane, de vârste și condiții sociale diferite, în majoritatea lor oameni de cultură sau tangențiali acestui domeniu, care au povestit, pe teme date, experiențele lor din perioada comunismului. rezultă o carte foarte concentrată despre fiecare aspect al vieții din acea perioadă, iar astăzi toate acestea, pentru cunoscători, aduc un zâmbet în colțul gurii pe o față tristă și nu putem spune, la finalul fiecărei întâmplări povestite decât un tâmp ”Și eu am trăit în comunism” sau un necesar și sincer ”Și mie mi s-a întâmplat chiar așa”.
Titlurile capitolelor, pe care le reiau aici integral, sunt elocvente: Nicăieri nu-i mai bine ca acasă!, Orașul nostru iubit, La serviciu, La muncă voluntară și patriotică, Timp liber, Sărbători noi și vechi, În călătorie, Oficiali, Scăpate de sub control, Cozile, Administrative, instituționale, Școală, Facultate, La munci agricole, În vacanță, în concediu, Medicale, Dar cu dragostea cum stați?, Mâncare și băutură, Haina face pe om, Diverse. Iar semnatarii acestor pastile, care povestesc cu dar sau cu patimă, cu emoție sau cu încrâncenare, sunt numai unul și unul: Adriana Bittel, Andrei Cornea, Andrei Oișteanu, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Cristian Pepino, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu sau Victor Rebengiuc, pentru a numi doar câțiva.
Așadar, fie că vorbim despre mâncare sau băutură, despre vacanțe sau școală, despre medicamente sau dragoste, despre munca patriotică sau celebrele cozi, toate banalitățile (așa cum ni se par nouă acum) vieții comuniste sunt acoperite fără a fi vulgarizate sau popularizate, ci întocmai cum s-au petrecut. De la caloriferele înghețate din prima ”pastilă” până la denumirile ”economice” ale rețetelor din ultimii ani ai deceniului 1980 (tort economic, prăjitură fără oră, imitație de pate, icre false), de la opririle dese și continue ale curentului electric până la cumpăratul pe sub mână a discurilor de muzică străină sau a cărților mai însemnate, de la festivitățile de Daciadă sau de Cântarea României până la racolările Securității sau dosarul cu origini (ne)sănătoase, de la bancurile cu Ceaușescu până la sexul protejat (sau nu), nimic nu este uitat și fiecare frântură a vieții comuniste simple este cercetată, descrisă și adusă în fața publicului.
De departe, cele mai emoționante povestiri sunt însă cele cu privire la neputința adulților în fața solicitărilor copiilor. Ne aducem aminte cu tristețe de clipele ultimilor ani ai comunismului, în care nu exista prea multă mâncare nici în alimentare, nici în frigider, iar părinții trebuiau să facă eforturi supraomenești pentru a găsi ceva de hrănit copiii de școală, mergând ori în alte orașe (unii în București, alții prin Ardeal), ori în zonele rurale, unde țăranii mai aveau câteva păsări sau alte animale de care nu știau autoritățile. Nu reușeau întotdeauna, iar amintirile lui Dan C. Mihăilescu și Gabriel Liiceanu
”Școala și coada. Pentru mine, ca tată, cea mai neagră istorie din toată cariera școlară a fiicei noastre a fost – culmea – tocmai prima zi din clasa întâi. Tania o dichisise cu sacră ardoare pe Ana, bluză ca frișca, șorțuleț apretat, funde uriașe, totul cochet, pentru ca după câteva ore să mă trezesc că vine roșie de emoție de la școală, abia răsuflând. Eu o așteptam să-mi povestească de colegi, de doamna învățătoare, de cum arată clasa, cum sunt băncile, manualele, mă rog, tot tacâmul. Ea nu și nu: că să-i dau repede-repede bani, fiindcă și-a ”lăsat rând la coadă la brânză” și se dau numai câte două kile. Toată minunea livrescă pe nume ”prima zi de școală” se absorbise instantaneu în excitația copilului brusc responsabilizat și fericit că-și aduce contribuția la hrănirea familiei. Numai că noi nu aveam nici un ban în casă (lucru absolut normal pe atunci la noi, cu o săptămână înainte de leafă), ceea ce i-a declanșat Anei un plâns spasmodic.” (pag. 143-Dan C. Mihăilescu)
”Sendvișul de la școală. Anul 1986. Trebuie să-i dau fiului meu ceva de mâncare la școală. Un sendviș cu ceva. Tot ce pot găsi în magazinele ”alimentare” este slănină cu boia. Fiu-meu are 12 ani. E cam slăbănog. Îmi spun că slănina e bună, că are calorii multe. Dar se-ntoarce de la școală cu sendvișul neatins. A doua zi, la fel. Îmi spune că a încercat, dar nu-l poate mânca. A treia zi mă scol de dimineață și iau la rând alimentarele din cartier. Stau lângă Hala Traian. Nimic, nimic… Pornit la vânat, pe bicicletă, încep să descriu cercuri tot mai mari. Ajung la Piața Unirii, apoi la Piața Coșbuc. Nimic. După câteva ore, mă-ntorc acasă cu traista goală. Mă gândesc să-l conving să ia la școală mâncarea de după-amiază a copilăriei mele: pâine cu zahăr. Spune că nu vrea. Nu știu ce să fac. Am 44 de ani. Mă duc în camera mea și, blestemându-l pe Ceaușescu, încep să plâng.” (pag. 320-Gabriel Liiceanu)
Am câțiva amici (mai mult de Facebook) care fac aproape zilnic apologia comunismului, a traiului bun de atunci, a faptului că avea toată lumea de muncă sau se laudă realizările perioadei fără a se aduce vorba de oamenii morți în închisori, în beciurile Securității sau de lipsa de libertate sau de speranță. Nu înțeleg, nu am înțeles niciodată cât pot fi unii de îndobitociți (da, îmi sunt amici, dar ideea rămâne!) și nu știu să pună în balanță ce a fost rău și ce a fost bine, pentru a realiza, simplu, corect, fără tăgadă, că aproape totul a fost rău. Lor și nu numai lor le recomand această carte extraordinară, sunt rânduri și rânduri, pagini întregi și capitole din care vom înțelege cum a fost cu adevărat în acei ani. Este prima carte pe care o voi recomanda copilului meu când va avea mai multe curiozități despre comunismul românesc, iar dedicația Ioanei Pârvulescu din primele pagini trebui să rămână valabilă pentru toată lumea: ”Părinților noștri, copiilor noștri și, nu în ultimul rând, nouă.”
