”Copiii de pe Volga”, de Guzel Iahina
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducerea din rusă de Luana Schidu
”În mod inexplicabil se destrăma și timpul.”
Cel de-al doilea roman al scriitoarei Guzel Iahina îl are în centru pe Bach, un Schulmeister aruncat parcă într-un timp care nu i se potrivește, dar care reușește să se adapteze și mai mult, să supraviețuiască unor condiții pe care la începutul volumului nici nu și le-ar fi închipuit. Volumul are puternice accente de realism magic și mi-a amintit de textele lui Gabriel Garcia Marquez, Vasile Voiculescu (proza fantastică), dar și Kenzaburo Oe (în special de ”Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii”). O împletire inedită dintre vechi și modern, o tranziție graduală de la oamenii sălbatici de pe malurile Volgăi, la omul nou – comunistul, care se insinuează și în cele mai obscure colțuri.
Guzel Iahina a ales să vorbească despre tragedia comunității germane de pe Volga prin prezentarea istoriei personale a lui Bach și celor care i-au schimbat viața. Germanii au ajuns pe malurile Volgăi în secolul al XVIII-lea, și au format câteva grupuri care au supraviețuit în condiții vitrege până la instaurarea comunismului în numele căruia au fost distruse nenumărate comunități și au pierit milioane de oameni. Grupurile acestea nu au putut supraviețui în memoria colectivă decât prin povesti, prin tradiția orală care depictează aspectele esențiale ale trecerii lor, dar și modul în care au reușit să supraviețuiască nu numai capriciilor vremii, frigului, foametei, dar mai ales capriciilor omului, adică lagărelor de deportare.
Bach trăiește în Gnadental, un loc în care timpul parcă a stat, iar lucrurile au propria ordine, neafectată de civilizație. Pare că nimic nu ar putea destabiliza aceste orânduiri, iar însăși viața profesorului se scurge monoton, fără sincope. Odată ce trece însă pe malul celălalt al Volgăi și ajunge în casa tătărului Udo Grimm pentru a-i instrui fiica, pe Klara, totul ia o întorsătură neașteptată. Dincolo de fatptul că se îngrăgostește de vocea acesteia, imaginând un trup pe care nici nu visează să îl atingă, ci să îl venereze, nimic din ce urmează în poveste nu mai este previzibil. Bach intră într-o nouă lume, unde sălbăticia are propriile reguli și unde tragediile se consumă pe muțește.
”Văzută de sus, priveliștea de se deschidea era absolut uluitoare, și Bach a încremenit, uitând de sine: în fața lui se desfășura Volga – orbitor de albastră, strălucitoare, plămădit numai din scânteierile soarelui de amiază, de la o zare la alta. Mai întâi a cercetat întinderile cu privirea. Dedesubt se afla lumea – toată,întreagă și ambele maluri și stepa acoperită de aburul verde al primelor ierburi și pâraiele șerpuind prin stepă, și depărtările de un albastru întunecat pe linia orizontului. Bach a desfăcut brațele în întâmpinarea acestor întinderi (…)” (pg. 33)
După ce experimentează câteva incursiuni ieșite din comun în încercarea de a scăpa de fantasmele acestei noi vieți care încerca să inducă o schimbare majoră în viața sa, când pendulează între vis și realitate, prilejuind pasaje superbe la nivel literar, Bach ajunge la concluzia că nu poate și nici nu vrea să scape, iar de aici începe o istorie cu totul nouă. Tatăl fetei pregătea plecarea din zonă, însă ea decide să rămână cu profesorul, la care se refugiază fugind din casă părintească. De aici urmează o poveste care durează peste douăzeci de ani și care împletește nu numai viețile Klarei și a lui Bach, ci și a comunităților din zonă, care se schimbă, dispărând aproape în totalitate odată cu marea colectivizare, pentru a face loc oamenilor noi, «pionierilor cu cravată roșie».
Prin intermediul unor personaje adiacente și punctând pin capitole denumite sugestiv începând cu 1918 (Anul Caselor Nimicite, Anul Muțeniei, Anul Fugii, Anul Marii Minciuni etc), Iahina prezintă alegoric, dar și prin intermediul unor episoade disparate (vizita dictatorului Stalin, hrănirea crapilor), modificările pe care comunitatea germană le suferă și pe care Bach nu le poate decoda inițial. Rămas văduv și împins de nevoia de a găsi hrană pentru copilul său, face o incursiune în sat, după mulți ani de izolare și nu mai recunoaște nimic, Ca în vestitul basm, «Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte», lumea pe care o descoperă nu mai are nimic în comun cu lumea pe care o știa.
Bach este nevoit să scrie povești pentru a primi lapte, amenințat cu uciderea și forțat să facă parte din noua comunitate pentru a supraviețui. Firul poveștii se modifică din nou, la fel și personajele, apare Hoffmann, cel care comandă poveștile și care prilejuiește instaurarea unei noi ordini fizice și mentale prin intermediul poveștilor scrise de Bach, care, traversează însă imaginația și devin reale. Aici mi-am adus aminte de textele lui Sadegh Hedayat, în care personajele povestesc istorii fabuloase prin intermediul transei, pendulând între halucinație și realitate. Povestea se modifică și la nivel literar, iar alternanța planurilor dă bătăi de cap cititorului grăbit.
”Când compunea texte despre realitate, Bach parcă extrăgea din el însuși – cunoștințe, gânduri, fraze-, pustiindu-se treptat, acum însă, parcă ființa lui se umplea, de undeva îi veneau și subiectul și eroii, și tablourile vii, pline de cele mai mici amănunte și cuvintele. (pg. 183)
Bach pășea prin Gnadentalul primăvăratic, ducând în desagă sticla de lapte câștigată și minunându-se cât s-a schimbat colonia în ultima săptămână.
În total, în primăvara anului 1924 în Gnadental s-au întors unsprezece familii. Acest an Bach l-a numit în sinea sa Anul Întoarcerii.” (pg. 188)
Prezența copiilor în timpul foametei, o lume populată de cioturi înnegrite, hămesite, capabile de orice pentru a supraviețui, sparge și ea tiparele lumii de pe malurile Volgăi. Marea foamete distruge totul în calea ei, și lasă urme adânci în viața lui Jakob Ivanovici Bach. Și nu este vorba numai despre urmele mentale, ci despre prezențe care vor afecta viața sa pe de-antregul de atunci înainte. Copiii aceștia reapar sub altă formă mai târziu, ca Anntche și Vaska, pe care Bach îi respinge și îi iubește deopotrivă, pe tăcute, căci glasul său a fost suprimat voluntar la un moment dat, ca răspuns la cruzimea realității. Finalul apoteotic evocă puterea sălbăticiei naturii, care nu are emoții, dar care își primește de fiecare dată copiii înapoi cu același nesaț.
Guzel Iahina se înscrie fără doar și poate în literatură rusă de rang înalt, dovadă și premiile câștigate anul trecut (Ivo Andrić și Bolșaia Kinga), o face natural, iar excesele lirice care i s-au reproșat de către unii critici mi se par nesemnificative în raport cu toate celelalte atuuri ale scriiturii sale. Față de perioada analizată, cele patru sute și ceva de pagini ale romanului par puține, mai ales dacă ne gândim să există scriitori care abordează subiecte mult mai sărace în peste șase sute de pagini, deci nu cred că s-ar putea instala o discuție serioasă pe această temă. «Copiii de pe Volga» este un roman care m-a cucerit, dincolo de ceea ce am notat pînă acum, pentru că are o poveste care se susține, este bine dozată, rupe ritmul pe alocuri pentru a reveni apoi cu o nouă direcție la firul inițial, are personaje cu care poți empatiza, reușește să atragă atenția că istoria mare s-a construit cu sacrificiile oamenilor mici, că sălbăticia nu înseamnă eradicarea sentimentelor, că viața fără iubire este seacă – o idee romantică prezentată în cheie absurdă. Iar faptul că o scriitoare rusă reușește să creeze un text la fel de pasional ca cele scrise de sud americani a fost pentru mine o surpriză extrem de plăcută.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: humanitas.ro, revista22.ro)
