”Aștept să crăpi (de astăzi, în prime time)”, de Radu Paraschivescu
Editura Humanitas, București, 2016
Radu Paraschivescu este un observator atent al vieții publice din România, cu lucrurile bune și rele ale acesteia, iar o parte din eforturile sale se văd fie numai dacă citim acea serie incredibilă de perle ale personalităților ce ne tranzitează mass-media. Volumul pe care vi-l prezint astăzi, cel mai recent al scriitorului român, „Aștept să crăpi (de astăzi, în prime time)”, este o sinteză binevenită a observațiilor sale, pentru că cele cinci proze scurte par împrumutate chiar din pastilele sale, culese de la politicieni și vedete media, dar dezvoltate astfel încât să înțelegem mai bine cât de amară ne este viața și care sunt câteva dintre caracteristicile reale ale celor care împânzesc ecranele televizoarelor.
Fiecare dintre cele cinci titluri din construcția volumului aduc în fața cititorului un tipar al unui personaj apărut în societatea post-comunistă românească sau, în sens mai larg, un tipar al unei părți din însăși societatea noastră. E vorba, așadar, de societatea în ansamblu, construită din oameni simpli, dar care s-au obișnuit să trăiască în lentoare și lehamite și să privească totul la televizor, de unde îi este impregant un standard, pe care apoi îl crede adevăr absolut. Să luăm ca exemplu chiar proza care dă titlul volumului, „Aștept să crăpi (de astăzi, în prime time)”, în care se vorbește pe larg despre felul în care emisiunile de televiziune se tabloidizează din ce în ce mai mult, ajungând să aducă în fața oamenilor din ce în ce mai multă suferință, persoane suferinde, aflate pe patul de moarte, și chiar înmormântări în direct. Multă lume se întreabă de ce asemenea emisiuni, iar răspunsul celor care le realizează, le produc, le sponsorizează și le difuzează este extrem de simplu: ”Aceste emisiuni se cer, aceste emisiuni sunt foarte urmărite”.
”Spre deosebire de anumiți lupi îmbrăcați în blană de oaie, eu spun clar ce-mi doresc. Așa cum D.D.-ul a vrut să otevizeze România, eu vreau ca toată țara să caște gura la emisiunile noastre despre morți iluștri. Și băcanul, și academicianul. Și tenorul, și frezorul. Scurt și cuprinzător. Nu vreau cultură, nu vreau spirit, nu vreau educație. Vreau couch potatoes. Vreau audiență, fiindcă audiența aduce publicitate, iar publicitatea, bani. Când mă duc la piață, am grijă să nu plec fără bani. Încercați voi să cumpărați morcovi sau cireșe cu spirit sau cultură și vedeți ce vă spune țăranul de la tarabă.” (pag. 106-107)
În plus, chiar dacă această proză este despre un lucru destul de amar, respectiv suferința în fața morții, amuzamentul te urmărește încă de la titlu, de la constatarea că nimic nu se schimbă în atitudinea televiziunilor, pe care acum le urmărești doar pentru a te amuza, dar și din coincidența ce a venit din întâlnirea neașteptată a lansării unei cărți cu acest nume și mesajul ”Sper să crapi, Victor Ponta”, postat, în aproape același timp, de cineva de la Hotnews.ro, pe pagina oficială. Cam asta este, de altfel, esența lumii pseudo-politice de la noi, și anume o coincidență satirică binevenită. Nu putem trăi, în această lume, decât prin haz de necaz.
Celelalte proze sunt în același tipar, fiecare dintre ele descriind o anumită tară a societății românești, prin analogia cu situații care s-au petrecut în realitate prin România. La prima vedere, toate prozele sunt o mostră de absurd, dar, din păcate, absurdul este regula pe la noi. ”Enya la Malu Săpat” descrie cursurile care sunt la tot pasul, multe dintre ele având teme legate de Uniunea Europeană sau finanțate cu fonduri europene, dar care nu folosesc, de cele mai multe ori, nimănui. ”Poate-și uită dracului pastila” aduce o nouă coincidență, de vreme ce apariția celebrului Lorin Furtună în povestire a însemnat și dispariția sa, definitivă, din această lume plină de civilizații dușmane, goriliene sau nu. Marius, eroul prozei, pare a fi o copie a autorului, pastila având oarecare inflexiuni autobiografice, iar plimbarea sa prin platourile televiziunilor ne aduce în prin plan obsesia acestora pentru scandalul în direct, invitații fiind de multe ori persoane suferinde și cărora li se dorește, nici mai mult, nici mai puțin, decât leșinuri în direct:
”Era limpede, oamenii salivau la răul altora, fără să se fi inspirat din Montagne și din panseul lui, cum că ”fericirea e suma nenorocirilor de care n-am avut parte”. Le plăcea pur și simplu să-și vadă semenii în situații delicate, stânjenitoare sau penibile. Romano se întrebă cât mai trebuia să aștepte până la transmiterea unui viol sau a unei execuții în direct. La cum arătau lucrurile și la cât de adânc dormea CNA-ul, probabil că nu foarte mult.” (pag. 71)
Lumea din ”Vulturi verzi, tricouri roz și pete negre” este mai cunoscută iubitorilor de fotbal, Radu Paraschivescu fiind un specialist recunoscut (în biografia sa din interiorul cărții scrie că ”se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică”). Pentru microbiști, este cunoscută situația de la Federația Română de Fotbal, acuzele continue privind blaturile, șmechereala, banii murdari și degradarea situației fotbalului din România, dar ceea ce a pus capac (deși nu ne-am vindecat niciodată) a fost celebrul amical cu Nigeria, din 2005, în care contractul făcut de federație a fost bun de șters la fund, iar echipa africană a venit cu doar câțiva fotbaliști, restul fiind strânși de pe coclauri de români. În sfârșit, ”Să invadăm cu Emilian Bădoiu” ne trece peste granițe și analizează primele zile ale singurului român care ”a invadat” Anglia, după deschiderea granițelor de către britanici pentru muncitorii din Uniunea Europeană.
Pentru cei informați cât de cât de lumea politică sau de lumea media de la noi, nu trebuie să vă gândiți prea mult înainte de a căuta această carte: este amuzantă, în ea găsim mulți dintre cei pe care îi considerăm anti-eroi, dar și câteva tipare de români strașnici, dar care, tipic nouă, trebuie să se ”descurce” într-un tărâm croit parcă numai pentru personajele negative. Vom râde mult, ne vom întrista uneori, vom constata încă o dată că trăim într-o țară amară și că Radu Paraschivescu scrie numai pentru persoane inteligente. Dacă și suntem inteligenți, atunci ne vom da seama după ce citim ”Aștept să crăpi”.
