”Istoria lui Mayta”, de Mario Vargas Llosa
Editura Humanitas Fiction, București, 2019
Traducere: Mihai Cantuniari
”Nu pierde din vedere ce este esențial, Mayta. Nu te rătăci inutil, tovarășe!”
Să citesc romanele lui Mario Vargas Llosa a fost pentru mine întotdeauna o încântare, iar Istoria lui Mayta nu face excepție. Alături de Războiul sfârșitului lumii și Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, volumul Istoriei lui Mayta realizează un tablou general al Americii Latine, în viziunea lui Llosa. Mayta este un bărbat care a fost implicat într-o încercare de revoluție eșuată de către troțkiștii din Peru în 1958. Implicarea sa politică a început odată cu o grevă a foamei pe care a întreprins-o în tinerețe, ca o formă de empatie cu cei săraci. Istoria lui Mayta este în același timp și un roman despre scrierea unui roman şi o depoziție despre răul care a invadat Peru, iar textul lui Mario Vargas Llosa analizează elementele din care a luat tragedia patriei sale şi chiar tragedia Americii latine: de la mizeria generală, până la imobilismul represiv al statului, între acestea două fiind indivizii, prizonieri într-un prezent etern.
”Dar ce de Mayta? Că doar de el nu își mai amintește nimeni.
Chiar de ce? Ore fiindcă el, cazul lui, a fost primul dintr-o serie ce avea să marcheze o epocă? Fiindcă a fost cel mai absurd? Fiindcă a fost cel mai tragic? Fiindcă, în absurditatea și tragedia lui, a fost premonitoriu? Sau pur și simplu, fiindcă persoana și istoria lui au pentru mine ceva nespus de emoționat, ceva ce, trecând peste implicațiile politice și morale, este ca o radiografie a nefericii peruane?” (pg. 17)
Cartea lui Llosa refuză mesianismul, mergând mai degrabă pe ideea de analiză și anchetă, o frescă amară a unei țări divizate și antagonizate. Judecat și condamnat pentru greșeli pe care cel mai probabil nu le-a comis, Mayta este prezentat contradictoriu și apare ca inconsecvent din descrierile celor intervievați de narator, până la finalul volumului. Avem de-a face cu o istorie construită din ficțiuni personale ale celor care se pretind martori sau victime și nu de o prezentare a ideologiei macro, avem parte de gesturi disperat-eroice și ratate ale revoluționarilor peruani, de revoluții inventate și de cauze pierdute din start.
”Oricât de puternică ți-ar fi credința, vine un moment când ți se urăște. Nu-i cu putință ca singura soluție împotriva unei asemenea nedreptăți să fie doar făgăduința vieții veșnice. Asta mi s-a întâmplat, măicuță…, văzând că iadul există, dar pe străzile Limei. Mai cu seamă la Monton.” (pg. 68)
”Vreți să spuneți, mai pe șleau vorbind, că intervenția lui Mayta în planul de acțiune a fost nulă?
Nu chiar așa, dar minimă a fost, corectează el (n.r. profesorul Ubilluz), ridicând din umeri. Cu el sau fără el, situația era aceeași. L-am acceptat crezându-l un conducător politic și sindical cu oarecare greutate. Duceam lipsă de un sprijin muncitoresc și revoluționar din restul țării. Când colo, ne-am pomenit că nu era nici măcar reprezentantul amărâtei ăleia de grupări P.O.R.(T) – Partidului Muncitoresc Revoluționar (Troțkist). Din punct de vedere politic, era un orfan total.” (pg. 139)
Firul narativ este organizat ca o suită de conversații despre Mayta, care înainte de a fi întâlnit este prezentat prin intermediul unor mărturii, Mario Vargas Llosa întrebând și reconstituind bucăți din viața acestuia, de la colegii de arme și revoluție, până la soția căreia îi repugnă homosexualitatea soțului său. Avem de-a face cu o veritabilă călătorie în trecut, un trecut tenebros, în care frica, moartea, disperarea sunt elemente cheie care otrăvesc atât la nivel micro, viețile oamenilor, cât și la nivel macro, întreaga societate. Mayta devine un revoluționar prin excelență, a cărui bază este idealsimul și este decis să înlăture răul care măcina oamenii din jurul său. Într-un mediu utopic, în care staliniștii şi troţkiştii își disputau conducerea unei revoluții eliberatoare, el de fapt nu își găsește nici locul, nici oamenii care să i se alăture. Și dacă inițial face parte din P.O.R.(T), alături de militarul Vallejos și profesorul Ubilluz, ulterior se retrage și decide să realizeze propria revoluție, căreia i se dedică necondiționat.
”Faptul că mă separ de PORT din propria mea voință nu înseamnă că renunț la ideile care au indicat calea socialismului revoluționar muncitorilor din întreaga lume. Doresc, tovarășe, să-mi reafirm credința în proletariatul peruan, convingerea că revoluția va deveni o realitate și va zdrobi lanțurile exploatării și obscurantismului ce ferecă de secole poporul nostru și că procesul eliberării se va înfăptui în lumina nepieritoarei teorii elaborate de Marx și Engels și puse în practică de Lenin și Troțki, teorie mai puternică și mai aplicabilă ca oricând.” (pg. 171)
Mayta acționează într-un mediu fracționat, se transformă în permanență, din intelectual în acționar, se retrage în munți, iar sărăcia este terenul pe care va reuși să își construiască micul imperiu idealist. Rămas singur împotriva statului, va fi arestat fără ezitare și ulterior condamnat pentru un jaf armat pe care nu l-a comis. Llosa descrie un penitenciar infernal, în care degradarea umană este cuvântul de ordine, iar speranța o utopie. Odată ieșit din acest spațiu al răului sui generis, Mayta-revoluţionarul devine Mayta-vânzătorul de înghețată, iar toate sensurile își pierd urma într-o viață lipsită de mobiluri elevate, Mayta devenind martorul propriei prăbușiri, fiindcă fusese denunţat chiar de tovarășii săi. Revoluția cedează în fața lăcomiei. Utopia comunistă cade în favoarea abjecţiei crimei. Revoluţia devine mistificare, iar în spatele cortinei nu se ascunde decât mizerie și teroare, idealismul neputând fi conciliat.
”Prefer să fiu eu însumi, mă căznii să îi răspund. Așa cum sunt, cu toate ale mele: revoluționar, cu platfus. Așa vreau să rămân. Mi-e greu să explic. Există în societate niște reguli, niște prejudecăți, și oricine nu intră în sertărașele ei bine definite pare anormal, delincvent sau bolnav. Dar societatea însăși e putredă, îmbibată de idei stupide. De aceea se impune revoluția, înțelegi?” (pg. 189)
”Când era mic, așa era: un credincios pe care nimic nu îl putea abate de la convingerea lui că totul trebuie să se desfășoare corect și drept în viață. Nu accepta compromisul. Nimic nu-l indigna mai abitir ca spectacolul celor care una credeau și alta făceau. Nu v-a povestit cum a declarat greva foamei în semn de solidaritate cu săracii? Oamenii de acest calibru nu prea obișnuiesc să fie fericiți în viață, doamnă. ” (pg. 196)
Povestea seamănă cu o farsă de proporții uriașe și Istoria lui Mayta nu aduce în discuție numai războaie, ci de noi militari care doresc să conducă țara, laitmotivul sărăciei fiind firul roșu al volumului. Atunci când Mayta vrea să pornească revoluția, Comitetul o aprobă. Întâlnirea cu Lt. Vallejos este decisivă, alături de acesta Mayta se transformă imediat și trece la acțiune. Acțiunile sale însă nu concordă cu dorințele celorlalți, iar Mayta va deveni sclavul unor idei care nu au aplicabilitate. În final, nici răzbunarea nu mai este o soluție, sărăcia și dezamăgirea reușind să distrugă tot ce mai rămăsese din revoluționarul Mayta, dezumanizat lent prin întemnițările repetate (Sexto, Fronton).
”Oare în ce pavilion din Lurigancho și-o fi petrecut el (n.r. Mayta) ultimii zece ani? În numărul patru, șase, opt? Toate trebuie să fie, mai mult sau mai puțin, ca unicul în care am călcat: încăperi cu tavanul jos, cu becuri slabe (când electricitatea nu este întreruptă), reci și jilave, cu niște ferestre cu gratii ruginite, cu o groapă într-un colț, având funcția de hazna, fără urmă de servicii igienice și unde acapararea unui spațiu de dormit, între excremente, gândaci și necurățenii, e un război fioros de fiecare zi.” (pg. 272)
”În ce crede acum, așa zisul meu coleg? Pe vremuri, acu` cinzeci de ani, credea fierbinte în Dumnezeu. Apoi, când Dătătorul-a-toate muri în inima lui, crezu cu aceeași ardoare în revoluție, Marx, în Lenin, Troțki. După aceea, evenimentele din Jauja, sau, poate, mai înainte, anii aceea interminabili de militantism fără nădejde, slăbiseră și omorâseră în el până și credința aceea. Care alta i-a luat locul? Niciuna. De aceea lăsa impresia unui om pustiit, lipsit de emoția care să dea preț spuselor sale.” (pg. 292)
Volumul lui Mario Vargas Llosa este așa cum și-a obișnuit deja cititorii, excelent construit și deconstruit în final, transformările prin care trece personajul sunt urmărite minuțios, fără să existe însă insistențe inutile. De la idealism la decădere nu este o distanță atât de mare, oamenii sunt supuși multor presiuni și revoluțiile își pierd liderii în favoarea meschinăriei. De la imaginea orașului la imaginea omului Mayta, văzut prin atâtea oglinzi diferite, Llosa pune în joc o veriabilă istorie alternativă. Fiecare personaj are diferite roluri, abil gestionate de mâna unui scriitor care a cochetat și el cu politica, dar a reușit să rămână fidel scrisului și asta nu poate decât să ne bucure pe noi, cititorii. Există multe probleme la care putem medita, după ce am trecut de șocul finalului romanului, la fel ca în Sărbătoarea Țapului, de pildă, unde rândurile parcă îți ard ochii mult după ai terminat de citit volumul.
În loc de final: ”Revoluția este o fiesta, o serbare îndrăcită.” pg. 51
1 comment
Tocmai citesc cartea, așa că voi citi recenzia după 🙂