Albinele gri, de Andrei Kurkov
Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune fără frontiere, Pitești, 2022
Traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu
Poftim situație! Serghei Sergheici, unul dintre cei doi locuitori rămași în Mala Starohradivka, sat aflat în zona gri dintre pozițiile forțelor Republicii Populare Donețk și cele ale Armatei Ucrainene, se decide să-și ia cei șase stupi pe care-i are și să-i ducă undeva unde albinele să nu-i mai fie speriate de șuieratul proiectilelor care se încrucișau deasupra lor. Și, bineînțeles, de bubuitul exploziilor care urmau. Acțiunea se petrece prin 2017 și recunosc că la vremea respectivă nu știam mare lucru despre Ucraina și ucraineni, pe care îi consideram un fel de ruși. Mai de la sud, dar tot ruși. Însă evenimentele din ultima vreme m-au făcut specialist în problema ucraineană, ca pe toată lumea, așa că această carte nu m-a luat pe nepregătite. Nume ca Slaviansk și Mariupol îmi spun deja ceva, știu să le localizez pe hartă și sunt la curent cu premizele a ceea ce se petrece acum și în care se încadrează acțiunea cărții. Mă întreb dacă după izbucnirea războiului cartea ar mai fi apărut la noi și înclin să cred că nu, căci realitatea, ca de obicei, a luat-o mult înaintea ficțiunii.
Dar să revin la Serghei Sergheici, un ucrainean rusofon din Donbass. Om cumpănit și la locul lui, părăsit de soție pentru că nu s-au înțeles ce nume să dea fetiței lor, își trăiește liniștit viața sub cupola de foc a artileriei împreună cu albinele sale și cu Pașka, dușmanul lui din copilărie, dar singurul suflet care i-a mai rămas în preajmă. Trebuie să precizez că ideea de a-și reloca stupii i-a venit abia spre jumătatea cărții și că până atunci dusese o viață obișnuită, ca orice locuitor al satului. Ca Pașka adică, pentru că altul nu mai era. Și filozofa, într-un fel în care numai iarna o poți face:
„Sergheici, căscând, aruncă în godin o nouă porție de cărbune ce făcu o flacără mare. Stinse cu două degete lumânarea galbenă, bisericească. Se părea că făcuse tot ce trebuia să fie făcut înainte de culcare. Rămăsese numai să-și tragă plapuma până la urechi și să doarmă până a doua zi dimineață sau până i se va face frig. Totuși, liniștea apărută din cauza ninsorii i se părea a fi incompletă. Iar când liniștea e incompletă, atunci apare, vrei, nu vrei, dorința de a face ceva ca aceasta să fie deplină. Dar cum? Sergheici se obișnuise demult cu canonadele îndepărtate și de aceea ele deveniseră o parte importantă a liniștii. Dar uite, ninsoarea – un musafir mult mai rar – le acoperise cu foșnetul ei ce pătrundea dinafară.”
Liniște, deci. Sunetele de orice fel, cu care te obișnuiești, devin liniște. Nu le mai auzi. Și, dacă nu le auzi, ce-ar putea fi altceva? La fel se întâmplă și cu viața omului, însă aici mai există și o altfel de liniște. Cea de după furtună:
„Primul proiectil lovise biserica. Și deja a doua zi dimineață locuitorii au început să plece din Mala Starohradivka. Mai întâi, tații trimiseră mamele cu copiii pe la rude: care în Rusia, care la Odessa, care la Nikolaev. Apoi și tații au plecat: care la separatiști, care la refugiați. Ultimii au fost duși de acolo bătrânii și bătrânele. Cu strigăte, bocete, blesteme. Era o larmă groaznică. Și deodată, într-o bună zi, se făcuse așa de mare linște că Sergheici, când ieșise pe strada Lenin, era cât pe ce să asurzească din cauza liniștii. Liniștea aceea era grea, parcă turnată din fontă.”
Da. Pare că e o carte despre liniște în plin vacarm. O liniște interioară, probabil, căci în afară, Sergheici auzea sunetele care-l interesau: zumzăitul albinelor, spre exemplu, iarna în stup și vara pe câmp, printre flori. Probabil că și de aceea a dorit el să plece, nu doar pentru albine, ci și pentru el, ca să le poată auzi mai bine. „Dar albinele nu înțeleg ce este războiul. Le duce acolo unde e liniște, unde aerul se umple treptat de dulceața plantelor care înfloresc, unde corul acestor plante va fi susținut în curând de corul vișinilor, merilor, caișilor și salcâmilor în floare.” Așa că imediat după ce s-a desprimăvărat, își încărcă cei șase stupi în remorca trasă de mașina lui marca Jiguli, și o porni la drum.
Interesantă poziția acestui Sergheici. Aflat în mijlocul unor confruntări încărcate de ură și aparținând prin naștere uneia dintre părțile în conflict, nu simte în nici un fel chemarea de a participa și dă senzația că nici nu înțelege ce se întâmplă. Cumva la fel ca albinele. Însă pe albine le înțelege și, de câte ori rămâne singur cu ele, narațiunea se umple de farmecul unor trăiri esențiale. Este desigur meritul autorului – dar și al traducătoarei – că putem vedea o lume dominată de sălbăticia instinctelor primare prin ochii și cu sufletul unui om care nu se lasă supus de ele. Abia astfel înțelegem cât de absurdă este această dușmănie, cât de neînsemnate sunt pornirile care o animă. Și, deja știm, pe-atunci nu se întâmplase încă aproape nimic din ceea ce avea să urmeze. El, în schimb, se împrietenește cu tot felul de oameni, ruși, ucraineni, ba chiar și cu o familie de tătari din Crimeea. Ca să afle mai apoi că:
„- Pe tătarii ăștia ai dumneavoastră o să-i scoată din sat, schimbă deodată vânzătoarea subiectul discuției. Nu ne plac.
– Cum nu ne plac? Uite, pe mine mă ajută!
– Ei, dumneavoastră nu sunteți noi. Noi suntem ruși. Nu respectă puterea noastră rusească. Probabil o să fie obligați să plece prin Uzbekistanul lor. Ar fi trebuit să stea acolo liniștiți, de ce trebuia să vină aici…
– Dar acesta este pământul lor, spuse apicultorul sfios.
– Cum e al lor? spuse femeia indignată, fără răutate. E dintotdeauna pământ rusesc, ortodox! Încă dinainte de venirea tătarilor, rușii au adus din Turcia ortodoxia. La Hersones. Pe atunci nu era nicun musulman. După aceea turcii i-au trimis, odată cu islamul. Putin, cum a venit, ne-a spus asta – aici e pământ rusesc sfânt!
– Ei, eu nu știu istorie, zise Sergheici ridicând din umeri. Dar orice este posibil!
– Păi așa a fost, cum a spus Putin, repetă ea. Putin nu minte!”
Se pare că tocmai aici e buba. Să crezi orbește doar ceea ce-ți închipui că-ți convine te face din om neom, devii un automat care trage și ucide atunci când altcineva decât tine apasă pe trăgaci. Lui Sergheici până și albinele i-au fost infectate de acest virus răspândit de autorități, devenind din albine frumos colorate, albine gri. El însă a rezolvat problema într-un mod cu totul neașteptat față de evoluția lui de până atunci. Când îi ajunge cuțitul la os, până și cel mai cumpănit om poate avea inițiative bizare.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, Andrei Kurkov © JOEL SAGET / AFP)
