Prin blogosfera literară (8 – 14 august 2016)

13 august este (si) aniversarea a 55 de ani de la ridicarea Zidului care a despartit cele doua parti ale Berlinului pana la caderea sistemului comunist. Despre aceasta trista aniversare scrie Stelian Tanase: ‘Zidul a fost o ruşine a lumii postbelice. Natura regimului bolșevic, de inchisoare a popoarelor s-a văzut şi mai bine. Acest lagăr începe la la Berlin si Praga, si se termina la Vladivostok. Pinaîn 1989 au fost inregistrate 1500 de victime, oamenii curajoşi care au vrut sa treacă în vest pentru  a găsi libertatea. Căderea zidului  în noiembrie 1989 a fost semnalul faptului că blocul sovietic şi-a încheiat istoria.’

Interviul luat de Cristian Patrasconiu lui Radu Paraschivescu pentru ‘La Punkt’ incepe cu o intrebare oarecum de asteptat, tinand cont de cea mai recenta carte a autorului: ‘CP: De ce ai dubii cu privire la faptul că politicienii gîndesc? Întreb asta şi fiindcă, titlul antologiei tale recentissime –  „Cum gîndesc politicienii? (Cum? Gîndesc politicienii?) – indică asemenea dubii. RP: Pe de o parte, fiindcă dubiul e un lucru sănătos, mai ales într-o lume care premiază tranşant certitudinea. Pe de alta, fiindcă dacă te uiţi la ce se întâmplă la vârf, simţi destul de des nevoia să te iei cu mâinile de cap. Dincolo de asta însă, oricine poate sesiza şarja din paranteza subtitlului. Avem aici un amestec elementar de ironic şi retoric. Evident că politicienii nu-şi pot suprima procesele neuronale. Gândesc cu toţii, chiar dacă dau frecvent impresia că n-ar face-o. În ce priveşte întrebarea din paranteză care mimează uluiala, ea nu face decât să coloreze în nuanţa stuporii chipul politicianului român pe care-l ştim din parlamentul de azi şi din CPUN-ul de acum 25-26 de ani. Iar dac-ar fi să aleg un personaj de sinteză a bramburelii şi a ţopeniei politice de astăzi, acesta ar fi Mihăiţă Calimente. Bietul de el şi bieţii de noi. După două decenii şi jumătate de eşecuri, deziluzii şi aşteptări înşelate, îmi vine să spun că la ora actuală România se găseşte între falimente şi Calimente.’

Ileana de la Elefantul Memoriei a citit ‘Stirile. Manualul utilizatorului’ de Alain de Botton si a scris despre ea: ‘Ştirile terifiante, tragediile, întâmplările ciudate, senzaţionalul stârnesc şi menţin trează curiozitatea şi, în plus, ne oferă confortul de a ne simţi “sănătoşi şi binecuvântaţi prin comparaţie”. Astfel, dependenţa de ştiri este întreţinută, pe de-o parte, de nevoia de a fi mulţumiţi cu ceea ce trăim, oricât de trist, plictisitor, nemulţumitor ar fi, că se poate şi mai rău, creând o perspectivă realistă asupra propriilor nemulţumiri, ceea ce reprezintă un efect benefic, dar şi de impulsul de a fugi de noi înşine, pentru că este, evident, mult mai uşor să ne concentrăm şi să ne preocupăm de lucruri din afara noastră decât să ne ocupăm de noi înşine şi de “cercul nostru strâmt”, care, aşa cum spune Alain de Botton, până una, alta reprezintă zona care ne-a fost atribuită în mod exclusiv.’

Andreea Morar de la ‘Raftul cu idei’ scrie despre ‘Talismanul’, a doua carte din seria ‘Outlander’: ‘Spre deosebire de alte romane istorice scrise in ultimii ani, Diana Gabaldon detine praful magic pe care il arunca pentru ca scrierile ei sa fie autentice. Discursul curge lin, nimic din dialogurile personajelor din trecut nu tradeaza interventia unui narator modern. Fara explicatii superflue, stiind sa lase loc cititorului sa umple spatiile goale, autoarea creeaza un roman care, desi geometric, poate fi, dupa cum ea insasi spune, greu de definit’.

Imi place sa imi confrunt ideile si impresiile cu cele ale altor bloggeri care au citit si scris despre aceleasi carti ca si mine. Este cazul cu ‘Aerul pe care il respiri’ al scriitoarei catalane Care Santos despre care a scris acum si Andreea Tanase de la SemneBune: ‘Sub ochii noştri, Care Santos desfăşoară un întreg compendiu romanţat de arhitectură şi inginerie a oraşului, pe care îl vedem transformându-se dintr-o cetate medievală într-un oraş modern, dezbrăcându-se totodată de ziduri şi prejudecăţi. Urmărim Rambla, artera pulsândă a Barcelonei până în zilele noastre, cum se transformă dintr-o uliţă înnoroiată într-o arteră urbană. Cunoaştem oamenii Barcelonei şi poveştile care îi animează, precum şi cum fiecare dintre ei este atins într-un fel sau altul de contactul pe care îl au cu cărţile interzise. Unii dintre ei nici nu ştiu să citească, dar destinele lor sunt totuşi afectate de întâlnirea cu cărţile sau cu oamenii care le urmăresc.’

(Dan)

Abia aștept să citesc autobiografia lui Charles Chaplin și timpul nu mai are răbdare. Despre această carte am citit numai lucruri bune, printre care și cele scrise de Anca Zaharia pe Club of Serial Readers: ”Charles Chaplin, fie că este sincer sau nu în această autobiografie stufoasă, dar extrem de concisă, este un personaj-cheie al cinematografiei – chiar de la începuturile ei, dacă putem spune așa, considerând perioada filmului mut ca una atât de îndepărtată încât să ne putem referi la aceasta ca la o vreme când dinozaurii încă populau platourile de filmare. Însă până să ajungă să fie cunoscut de întreaga planetă, Chaplin a fost un copil sărac și deseori nefericit, care a întâmpinat multe dezamăgiri și tristeți cu care am empatizat profund. Niciun copil nu ar trebui să fie pus direct în fața unor lucruri cum sunt sărăcia, mizeria, violența, tristețea – dar cred că cei mai mulți trec prin unele dintre cele mai neplăcute experiențe chiar dacă se încearcă protejarea lor, iar asta îi clădește și-i pregătește diferit pentru lumea maturității lor.”

La fel, o altă carte care mă așteaptă este Cazemata debutantului Tudor Ganea. Despre acest roman, a scris Cristian Pătrășconiu pe LaPunkt.ro: ”Bucăţile de proză care sînt legate între ele, uneori la suprafaţă, alteori, mai ales, în subteranele lor, în multe feluri denotă multă siguranţă de sine din partea celui care le-a scris. Şi separat, dar şi împreună, ele au, la modul copios, şi „poveste”, cum se spune. „Mîna sigură”, atunci cînd cineva scrie, este neîndoielnic obligatorie, dar, rară între calităţile cuiva care publică, nu rezolvă foarte multe lucruri. Dar Tudor Ganea are şi poveste – şi are talentul (rar) de a şti cum să spună o poveste. O face aşa de bine încît dă naştere în Cazemata unei lumi în care realismul şi magia (fie ea şi magie întunecată) se combină în ceva cu adevărat remarcabil – ceva, un text valoros care pune o lumină cu tot neobişnuită pe un loc (Constanţa) despre care ştim, de regulă, lucruri mult diferite decît ceea ce vom regăsi în această carte. Să spun, aşadar, că volumul Cazemata este şi o carte care „vorbeşte” convingător despre forţa de transfigurare a realitaţii pe care o poate pune în joc literatura.”

O carte care mi-a plăcut enorm în ultimii ani a fost ”Medgidia, orașul de apoi”, de Cristian Teodorescu. Aceeași părere bună o are și Andreea Iulia Toma, lucru reliefat în recenzia ei de pe Bookhub.ro: ”Se folosește adeseori denumirea de „frescă” pentru a indica imaginea de ansamblu pe care o oferă un anumit roman. În cazul „Medgidiei” lui Cristian Teodorescu aş opta pentru ideea de tablou, un tablou compus din fraze, din izuri pătrunzătoare şi arome învăluitoare, din culori vii şi voci pestrițe care îşi deapănă istoriile personale în cadrul amplu al istoriei locului. Confluența Orientului cu Occidentul este cel mai bine reliefată în peisajul dobrogean, în care se înscrie şi oraşul de suflet al scriitorului. Mi-a plăcut mult această carte și, în atmosfera aceasta estivală, îmi fuge gândul la paginile sale, la scriitura ce-mi amintește și de Cartea șoaptelor a lui Vosganian, dar și de Marquez, pe alocuri, conturându-și totuși aerul unutulmaz (n.m. – de neuitat), autentic, care îmbină amprenta locului cu nostalgia personală. Cred că este una dintre cărțile ce-și va păstra de-a lungul timpului farmecul, confirmându-și astfel valoarea literară.”

Prin blogosferă, s-a tot discutat despre luna august-Luna literaturii românești. Din păcate, timpul și lecturile obligatorii nu îmi permit să fac și eu asta, dar îi admir mult pe cei care încearcă (și vor reuși). Printre ei, Ema Cojocaru, care scrie acum despre ”O dimineață la vânătoare”, de Ligia Ruscu: ”O dimineață la vânătoare reușește să surprindă foarte bine revoluțiunile acestei lumi aflate în schimbare, o lume prinsă între vechi și nou, între tradiții de sorginte orientală și influențe occidentale, o societate clocotind de opinii și de interese discordante, care se întind de la moravuri până la chestiunile politice, trecând prin problema nu mai puțin importantă a emancipării feminine. Boierii conservatori rămân fideli ciubucului și veștmintelor orientale (șalvari, meși, cămăși de in și ișlic), pe când tineretul aristocrat a trecut la țigări și la moda de inspirație apuseană. Doamnele în etate critică cu orice ocazie toaleta și purtarea fetelor tinere, care au început să se emancipeze: nu mai acceptă căsătoriile aranjate de părinți și aspiră să devină mai mult decât ființe drăguțe, roditoare și bune gospodine. ”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi.

Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:

-”Marele atlas ilustrat al exploratorilor”

-”Un bob de grâu”, de Ngugi wa Thiongo’o

–Fragment în avanpremieră: ”Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”, de Ciprian Măceșaru

–Fragment în avanpremieră: ”Intelighenția basarabeană azi”, de Vasile Ernu