Mi-a plăcut întotdeauna Nick Cave (incluzând aici mai ales felul lui de a cânta și de a compune), de aceea am urmărit cu atenție și aparițiile sale editoriale. Despre una dintre acestea, apărută și în traducere românească, ”Moartea lui Bunny Munro”, scrie Ruxandra pe SemneBune.ro: ”Cartea are influențe din Bukowski, Welsh și în general cam tot ceea ce cuprinde categoria aia de indivizi ratați care au obsesii, probleme cu somnul și cu definiția fericirii. Îmi place cum scrie Cave și mi se pare o idee extrem de bună compoziția firului narativ: soția lui Munro se sinucide, atingând limitele depresiei, iar el își crește copilul singur, Bunny Jr. Copilul este construit, psihologic vorbind, să imite tot ceea ce face tatăl său, care este un model și cel ”mai bun tată din lume”. Îngrozit de ideea că fiul i-ar putea călca pe urme, Bunny senior face bagajele, își ia copilul și începe o nouă viață, departe de spectrul morții soției. În ciuda eforturilor titanice pe care Bunny le face să câștige bani ca să-l întrețină pe puști (vinde cosmetice din ușă în ușă), este conștient că ceva este defect în mecanismele lui, că nu poate funcționa altfel și că singura lui scăpare sunt femeile și drogurile.”
Cristian Pătrășconiu identifică (cel puțin) 33 de motive pentru care merită să citești ”Partea nevăzută decide totul”, de Horia-Roman Patapievici, într-un articol publicat pe LaPunkt.ro. Iată unul dintre ele: ”Pentru că volumul acesta, cel mai recent, este legat profund de „Omul recent”; aş spune, fără teama de a greşi, că aceste două cărţi – „Omul recent” şi „Partea nevăzută decide totul” – sînt vase comunicante. Să ne amintim: chiar dacă fiecare an care a trecut de la apariţia cărţii despre „Omul recent” îi dă dreptate lui Horia-Roman Patapievici – şi în descriere şi detectatarea simptomelor „omului recent”, şi în ceea ce a anticipat că va urma să se întîmple cu acest om recent – volumul cu pricina a fost aprig contestat şi demolat de către cei care s-au simţit vizaţi. Ei bine, în „Partea nevăzută decide totul”, cred că Horia-Roman Patapievici este, din nou (inclusiv în sens anticipatoriu), just în ceea ce spune. Reformulat: cred că este infinit mai profitabil să citim o asemenea carte decît, bunăoară, elucubraţiile celor care refuză realitatea.”
Tot pe LaPunkt.ro, un articol semnat de Ioan Stanomir despre Jaroslav Hasek și soldatul lui brav, Sveik: ”În urmă cu mai mult de un secol,dintr-o berărie pragheză, alături de un cârciumar spurcat la gură şi de un agent provocator, pornea la luptă, pentru dubla Monarhie, cel mai bizar, mai curajos, mai idiot şi mai guraliv soldat al Imperiului: neobositul şi reumaticul Svejk. Capodopera lui Hašek este îmbibată de acelaşi spirit bizar , insurgent şi iconoclast de care a fost marcată şi viaţa autorului. Umoristul anarhist, prizonier în armata rusă şi mai apoi voluntar în Armata Roşie, Hašek este un personaj a cărui marginalitate muşcătoare îi acordă o aură de nebunie sacră. În Svejk, ca şi în Hašek, ambiguitatea Europei Centrale îşi află o expresie delirantă. Lumea pe dos pe care o cutreieră Svejk este cea din care se ivesc Lenin şi Hitler. Din această plămadă a carnagiilor şi a dezrădăcinărilor se hrăneşte tragedia Marelui Război care va urma, peste numai două decenii.”
Un interviu foarte incitant găzduiește Mihaela Buruiană pe blogul Cărți și călătorii, cu traducătoarea Vali Florescu. La întrebarea cu privire la traducerile preferate și personajele dragi, ea răspunde: ”O iubesc pe shopaholica Becky Brandon (născută Bloomwood), pentru că mă distrează enorm. Tocmai au apărut în românește cele mai noi pățanii ale ei, la Hollywood – La cumpărături pentru vedete, iar vestea bună e că există și o urmare. Îmi place Eugene Henderson, eroul lui Saul Bellow, cel cu care am început să traduc. Îmi plac Arturo Bandini, protagonistul lui John Fante, Firmin, cel împătimit de lectură, îmi plac multe personaje secundare. Îmi place scriitura lui Kiran Desai – pare că scrie atît de ușor cum respiră. Cele mai grele traduceri de pînă acum au fost „Jurnale” de George Orwell, prin varietatea de domenii abordate și „Scris pe trup” de Jeanette Winterson, prin provocările stilistice (un narator fără gen). Cartea de care sînt cea mai mîndră rămîne însă „Să nu mă părăsești”, care este pentru mine o capodoperă.”
Tot un interviu, tot interesant, de data aceasta pe Lecturile Emei, unde este intervievată Marina Stepnova, autoarea romanului ”Femeile lui Lazăr”: ”Nu cred că ar trebui să fim intimidați de predecesori, rădăcinile puternice sunt cele care îți oferă o mare forță. Este imposibil să ne gândim la literatură – nu doar la cea rusă – în lipsa lui Tolstoi și Dostoievski. Însă lumea se schimbă, stilul se schimbă, ritmul vieții este diferit și ne oferă posibilitatea de a scrie cărți noi, de a privi viața în alt mod. Sunt o mulțime de scriitori importanți în Rusia – Evgheni Vodolazkin, Mihail Șișkin, Zakhar Prilepin, Ludmila Ulițkaya, Andrei Volos. Dar numai timpul va decide care dintre ei va rămâne în literatură pentru totdeauna.”
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Studii de istoria limbii române. Secolul XIX”
–”Fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop”
–”Hiroshima”, de John Hersey
-”Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, de Elena-Margareta Ionescu
–”A ta de tot/Al tău de tot”, de Nae Ionescu și Elena-Margareta Ionescu
