Serban Tomsa se intreaba ”ce meserie trebuie sa aiba un scriitor”: ”S-ar putea face un studiu strălucit pe această temă, așa cum cineva a avut ideea de a investiga cum au murit marii scriitori. La o privire sumară, câteva concluzii se impun. 1. Șomerii și cei care își iau serviciu – plătit mizerabil – sunt muritori de foame 2. Din experiența mea, cel mai greu este să fii profesor, să te duci zilnic la slujbă și să-ți mănânci sănătatea și timpul, fără să-ți mai rămână energie pentru scris. 3. Util, din punct de vedere scriitoricesc, este să fii medic. 4. Acceptabil este să lucrezi la o revistă sau la un ziar, menținând contactul cu lumea literară. 5. Și mai bine este să lucrezi într-o mare editură. 6. Să ai sponsori care să nu te condiționeze este o utopie.”
Valentin Ceausescu scrie pe SemneBune.ro despre Paul Auster si cartea sa, ”Palatul lunii”: ” Mi-au plăcut întotdeauna în cărțile sale, cele pe care le-am citit, descrierile urbane și conversațiile personajelor. Este atât de greu să surprinzi freamătul unui oraș, esența sa, acele detalii care, cum se spune, îi dau viață, și la fel de greu, poate chiar mai greu, este să creezi personaje care să vorbească natural. Vocile din romanul lui Auster sunt parcă înregistrate și apoi transcrise, uneori îmi pare că autorul chiar a asistat la unele conversații, le-a notat atent și apoi le-a integrat în roman. Cu siguranță nu a fost așa, dar sunt convins că în viața de toate zilele Auster este atent la ce se vorbește și că în capul lui tot timpul vocile se schimbă și poate reproduce cu urechea minții (oare există așa ceva?) vocile celor pe care îi cunoaște sau a celor despre care scrie. Personajele lui ar putea pur și simplu să iasă din carte și ai putea să te întâlnești cu ele pe stradă fără să bănuiești că nu au fost născute, ci făcute.”
Razvan van Firescu a recenzat pe scurt ”Drumul din Kolima”, de Nicolas Werth (carte despre care a scris și Codrut, pe larg, pe Filme-carti.ro): ”Werth ascultă supraviețuitorii lagărului și îi lasă să povestească, iar poveștile pe care le spun par rupte dintr-o altă lume, o altă dimensiune, absurdul realității în care aceștia trăiesc în secolul XXI năucind cititorul. Supraviețuitorii nu au părăsit, de fapt, niciodată universul lagărului în care au fost aruncați de către comuniști, univers pe care guvernul actual încearcă din răsputeri să-l ignore sau să-l facă uitat. Crimele, momentele de dezumanizare, lipsa perspectivei și a viitorului le sunt tatuate în oase, în suflet, în minte, oamenii din Kolîma fiind biete epave uitate în paragină de istorie, ca și clădirile cedate mâniei naturii de către indiferența unui stat care, rămâne impresia, nu a știut și nu a vrut niciodată să-și respecte morții.”
Cred că am în bibliotecă ceva Orham Pamuk. Și nu știu de ce îl tot evit. Dar nu am chef să caut acum explicații. Mă bucur însă că preferații mei din online scriu despre cărțile sale. Ema scrie pe blogul sau, Lecturile Emei, despre ”Mă numesc Roșu”: ”De ce am amânat atât de mult timp să citesc Orhan Pamuk, de ce? Am trăit trei ani în casă cu Zăpada, așteptând ninsoarea perfectă pentru a o citi (în realitate, o scuză), pentru a descoperi apoi, într-o carte împrumutată, cât de mult îmi place scriitura lui Pamuk. Autorul m-a fermecat instantaneu cu poveștile care curg melodios și învăluitor, cu basmele și legendele care par desprinse dintr-un sipet al minunilor, încât – în ciuda întinderii romanului – nu mi-a venit să întrerup lectura cu nicio altă carte mai scurtă, după cum mi-e obiceiul. Recunosc, entuziasmul mi s-a mai diminuat spre final, când mi-am pierdut un pic răbdarea în fața avalanșei de detalii legate de picturi și nume de miniaturiști, care păreau că nu se vor mai termina. Însă acum nu mă mai oprește nimeni – vreau să citesc tot ce a apărut la noi de Orhan Pamuk.”
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Lea, povestea familiei mele”, de Andrei Klein
-”Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (VI)
–”Amintiri”, de Mihail Gorbaciov
–”Rugă pentru Katerina Horovitzova”, de Arnost Lustig
-”Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (VII)
