Daniel Cristea-Enache reia seria de interviuri de la liternet.ro, interlocuitor fiind in aceasta saptamana Mircea Vasilescu: ‘D.C-E: De ce Mircea Vasilescu vorbeşte atît de puţin despre Mircea Vasilescu însuşi? Cum se explică preferinţa dvs. pentru orice alt subiect decît cel care sînteţi? MV: E plină lumea românească de vorbe. Nu numai de întrebări şi răspunsuri, dar şi – mai ales? – de non-întrebări şi non-răspunsuri despre care foarte mulţi ajung să creadă că sînt conversaţii, dialoguri, opinii şi „schimburi intelectuale”. Nici n-a ieşit bine dintre chingile dictaturii – în care tăcerea s-a combinat binişor cu dublul discurs, iar cenzura a convieţuit dialectic cu tot felul de fente orale şi scrise care au păcălit cu succes cenzura, contribuind astfel la dezvoltarea virtuţilor creative – şi poporul român, în frunte cu (unii dintre?) intelectualii săi, a nimerit în plină eră a comunicării şi s-a dedulcit la binefacerile tehnologiei. De la cele două ore de program TV de la sfîrşitul anilor ’80 s-a trecut, în cîţiva ani (adică, la scară istorică, brusc), la o puzderie de televiziuni colorate şi distractive, una mai „marketizată” ca alta, la care poporul român se uită masiv, în medie cîte 3-4 ore pe zi (iar sîmbăta şi duminica şi mai mult). E un mare şoc cultural, cu consecinţe foarte grave. Pătruns pînă în miezul cerebelului de autoritatea pe care o avea televiziunea înainte de 1989 (cînd era instrument oficial al puterii şi al propagandei, iar ce se spunea la TV era la fel de puternic ca legile şi decretele), „românul” a transferat o parte a acelei autorităţi asupra unui sistem media care are de-a face în primul rînd cu comerţul şi cu distracţia. (A se observa, în acest sens, îndelungata rezistenţă a vorbei „au zis ăştia la televizor” care, plasată într-o conversaţie, e menită să-l asigure pe preopinent de adevărul absolut şi certificat al oricărei „informaţii”. E.g.: „se măresc pensiile”; „de unde ştii?”; „au spus ăştia la televizor!”; sau: „o să fie cutremur”; „de unde ştii?”; „au spus ăştia la televizor!”).’
Tot Daniel Cristea-Enache scrie in aceasta saptamana in Revista 22 despre cartea lui Lucian Boia ‘De ce este Romania altfel’. Punctul sau de vedere este interesant si diferit de cel al majoritatii celorlalti comentatori ai cartii: ‘…excursia istorică a lui Lucian Boia, care i-a întristat pe mulți și i-a dat autorului alura de crud, dar drept continuator al lui Maiorescu, oferă prilejul unui optimism lucid în tot ceea ce ține de cultura noastră, de „funcționarea“ și reinventarea ei continuă. Modernizarea noastră făcându-se târziu, marile paradigme, de la clasicism la avangardism, au fost parcurse în cultura română în mod accelerat, cu contaminări și hibridizări (clasicism-romantism, tradiționalism-modernism) de neconceput în culturile-sursă. Ceea ce acolo s-a parcurs organic, cu nașterea, dezvoltarea, maturizarea și epuizarea unei paradigme, contestată și înlocuită de o alta urmând aceleași faze – s-a parcurs la noi deodată.’
Scandalul saptamanii (mai bine zis al saptamanilor) este ciclul de articole pe care Radu Calin Cristea i-l ‘dedica’ in ‘Observator Cultural’ lui Vladimir Tismaneanu sub titlul ‘Un „Homo Sovieticus”. Iata un fragment edificator pentru stil si continut din al doilea episod: ‘Eseurile în care V.T. apela la surse bibliografice accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături năclăite de torentele de odioase venerații aduse de același zelator scrib comunismului și „Conducătorului“ iubit. Nu văd cum s-ar susține ideea că V.T. ar fi fost măcar un clevetitor esopic al dogmelor oficiale, un elitist mai curățel printre brutele nespălate din epocă: prins în același inconturnabil cazacioc, V.T. n-a făcut un pas în afara figurilor impuse ale unui joc convențional ce excludea de plano orice minimă excentricitate. Să-și fi ejectat V.T. scrierile penibile despre implinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate dictată de ambiții legate de ascensiunea în carieră și, pe fond, de un neînfrînat simț al parvenitismului, sau a făcut-o, strîns unit în jurul PCR și al personalității lui Nicolae Ceaușescu, din devotamentul sincer al unei minți mancurtizate de „lupta întregului popor“ pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată“ în zbor spre comunism? Prima variantă mi se pare mai verosimilă: îl ipostaziază pe V.T. într-un machiaverlîc pentru conspirarea căruia a asudat din greu, mimetizînd un energumen devotat cauzei, un adept credincios, cu prelungi accese de bigotism și predispoziții sacrificiale, al cultului comunist. ‘
Raspunsul lui Tismaneanu nu intarzie sa apara pe blogul sau: ‘Dl Cristea a fost redactor al revistelor studentesti din subordinea UASCR (“Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”). Eu nu. Dl Cristea a colaborat la Radio Europa Libera, a fost chiar redactor, in anii 90, dupa caderea regimului comunist. Eu am colaborat incepand din februarie 1983. Un minim simt al colegialitatii si amintirea luptei purtata ani de zile de aceeasi parte a baricadei al fi trebuit sa-i pondereze apetitul inchizitorial. Dar domnia sa anuntat ca se dedica unui “razboi total”. Probabil ca articolul din “Observator Cultural”, plin de adjective stigmatizante si inexactitati flagrante, de usor demonstrabila inspiratie “Tricolorul” si “Romania Mare”, este parte din acest razboi. Dl Cristea ma numeste, proband ca habar nu are despre ce vorbeste, un Homo Sovieticus. In prima faza ma numise “Homo Brucanus” (termen cu conotatii cel putin indoielnice). N-a explicat de ce a renuntat la aceasta sintagma. Eu il consider pe actualul Radu Calin Cristea un Artur Silvestri al timpurilor noastre. Pentru cei care n-au apucat acele vremuri, Artur Silvestri era unul dintre cei mai virulenti membri ai echipei de hingheri pseudo-culturali condusa de Eugen Barbu.’
Polemica gasim si in interviul luat lui Norman Manea de catre Marius Ghilezean pentru bookiseala: ‘MG: Noi vă considerăm demn de Nobel, în timp ce criticul de talia XXL de pe catwalk-ul literar dâmboviţean, un “scriitor mediocru”. Cântărim cu măsuri diferite? NM: Am luat la cunoştiinţă târziu şi din întâmplare de PETIŢIA Dvs. Ea nu putea avea niciun ecou suedez, dar putea avea, şi a avut, ecou românesc. Unul dintre acestea este, poate, chiar intervenţia jurnalistului la care vă referiţi. Acesta mă numeşte “submediocru”, nu mediocru. Având în vedere vârsta mea juvenilă, pot, însă, să sperăm 🙂 , progresa spre stadiul de mediocritate care ar justifica distincţiile româneşti primite, nu doar cele străine.’
Ma asteapta pe raft cartea lui Mo Yan ‘Sorgul Rosu’ pe care sper sa ajung sa o citesc si sa o recenzez in viitoarele saptamani. Am citit deci cu interes cele scrise despre carte de Adriana Gionea de la TownPortal: ‘Mo Yan demonstreaza ca este un artizan al detaliilor cutremuratoare. Scenele dezolante sunt dilatate prin aglomerarea detaliilor incarcate de simboluri si descompuse in senzatii terifiante. Mirosurile grele amesteca aroma rachiului cu izul intepator al cadavrelor risipite in lanul de sorg. Astfel, densitatea pasajelor descriptive reuseste sa-l aduca pe cititor in mijlocul unui episod tumultuos din istoria Chinei. Dinamismul vizual si sunetele stridente ale terorii ii ofera iluzia unei proiectii cinematografice.’ O alta carte a scriitorului chinez in-Nobelizat – nuvela autobiografica ‘Schimbarea’ este recenzata tot aici: ‘Cei care au citit Sorgul rosu, vor dori sa lectureze si nuvela autobiografica intitulata Schimbarea. Vor gasi o China aparte, reflectata in amintirile unui copil de taran din estul tarii (asa cum se autointituleaza Mo Yan), dornic sa plece din sat, apoi sa se intoarca mandru ca a reusit sa-si faca un rost. Amuzanta, lucida si plina de mesaje ascunse despre schimbarile mai mult sau mai putin faste prin care a trecut China dupa moartea tovarasului Mao, asa poate fi descrisa nuvela Schimbarea.’
Smaranda Liubov a citit ‘Caderea din timp’ a lui David Grossman si scrie despre ea la BookMag: ‘Un amplu şi tulburător poem „pe mai multe voci, Căderea din timp este n recviem străbătut de credinţa în forţele nesecate ale vieţii şi ale căldurii omeneşti adevărate. Se spune că timpul vindecă rănile, dar unele răni nu se vindecă niciodată. Unul dintre eroii cărţii pleacă în căutarea a ceea ce a pierdut, sperînd să regăsească acel ceva acolo, undeva, în afara timpului. Lunga sa pribegie „dincolo“ este, pentru autorul cărţii, prilejul unei răscolitoare meditaţii asupra vieţii şi o răvăşitoare mărturie de iubire părintească.’
(Dan)
Constantin Piştea continuă lectura cărţilor literaturii române contemporane cu „Cronicile genocidului„, de Radu Aldulescu, o carte care va fi prezentată şi la noi după lecturare: „În cele semnate de Laurian Susanu am regăsit foarte bine conturate părerile lui Radu Aldulescu despre societatea românească, prin urmare cred că se poate citi romanul acesta şi în ideea unui fel de jurnal de opinii cu privire la felul cum foştii securişti au ajuns să conducă România sau cum de trăim în ţara cu un singur scriitor (da, nu lipseşte trimiterea la Cărtărescu). „Cronicile genocidului” descrie, poate cel mai bine din proza actuală, ce s-a întâmplat în România în ultimii 20 şi ceva de ani.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-„Hotel Universal”, de Simona Sora
–„Oui, mais Moscou…”, de Pierre Dominique (I)
–„Povestind despre atunci”, de Monica Pillat şi Barbu Cioculescu
–„Regina mătăsurilor”, de Vanora Bennett
–Cele mai frumoase cărţi de dragoste
Două participări la evenimente editoriale:
–Editura Humanitas – „Avanpremieră editorială 2013”
–Lansarea de carte „Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române”
