Lumea literara a fost indoliata in saptamana care a trecut la trecerea in nefiinta a poetei, mentorului literar si omului de calitate care a fost Constanta Buzea. Iata-o evocata in paginile blogului ‘Un anotimp in Berceni’ al lui Claudiu Komartin: ‘Am cunoscut-o pe Constanța Buzea datorită Marianei Marin, pe la începutul anului 2003, dar trebuie să spun că poeta, care se ocupa de rubrica „post-restant” a RL-ului, scrisese încă de prin 2001 câteva rânduri despre textele mele, pe care i le trimisesem la redacție (ea și Ioan Es. Pop au fost, dintre poeții atenți la versurile trimise de tineri, singurii cărora le-am trimis încercările mele din acei ani). De Ioan Es. Pop am rămas, după atâția ani, apropiat, doamna Constanța Buzea a pus din start o lespede între mine și dânsa, lăsându-mi impresia unei mâhniri adânci, a unei suferințe maladive consumate în intimitate. Ursuzenia și gravitatea ei compuneau un profil cu totul ieșit din comun, ceva întunecat și retractil părea că pândește la fiecare gest al poetei care în ultimii ani de viață devenise o credincioasă devotată ce păstra, parcă, ceva din suferința răscumpărătoare a Teresei de Avila. Textele confesive din cele două cărți cu titlul Netrăitele (publicate în 2004, respectiv 2008) constituie, probabil, proba ultimă a ispășirii, convertind experiența poetică în rugăciune.’
In preajma inceperii noului an scolar Hyperliteratura publica o colectie de fotografii in uniforma scolara a unora dintre scriitorii cei mai populari ai lumii de la Allem Ginsberg la Kurt Vonegut jr.
Aflandu-ma de doua saptamani sub vraja otravitoare a lecturii aventurilor ‘Vietii lui Kostas Venetis’ a lui Octavian Soviany am accesat si blogul poetului si scriitorului. Am gasit aici multa poezie intr-un registru foarte diferit de al romanului, dar si texte despre colegii intru vocatie cum este cel dedicat volumului de debut al Liviei Stefan: ‘Livia Ștefan a avut înțelepciunea să nu se pripească; amânându-și debutul editorial, lucrându-și „la sânge” poemele, autocenzurându-se cu cruzime aproape, autoarea nu are în re. volver (Casa de pariuri literare, 2012) nimic din complexele unei debutante, scrie o poezie dezabuzată și total lipsită de patetism, adeseori crudă posedă știința (mai rară la poeții 2000) a conciziei, dar și pe aceea a finalurilor surprinzătoare, ce aduc răsturnări stranii de perspectivă: „aerul frige/(în zile ca asta)/nimic nu se-ntâmplă/oamenii sunt foarte cuminți/doar iubitul meu arată bine/stă pe scaunul lui și îmi citește/poeme/nici nu știe cât de mult/mă excită pieptul lui de/bărbat/când se apleacă/și-mi aranjează/tuburile și perfuzia” afară).’
Lucian Tion scrie in ‘Revista 22’ despre ‘Neagu Djuvara şi mitul românismului’: ‘Departe de a fi o recenzie în adevăratul înțeles al cuvântului, aceste scurte impresii redau surpriza (trebuie să recunosc, plăcută) pe care am resimţit-o în urma lecturii textului lui Djuvara. Concluzia ce se impune – şi pe care o bănuiam instinctiv, dar, nefiind de profesie istoric şi neavând dovezile necesare, îmi era imposibil să o argumentez – este că pur şi simplu istoriografia română a ascuns de când s-a fondat ea, din timpul celei mai naţionaliste perioade din istoria noastră – paşoptismul românesc – şi până acum, tot ceea ce nu se potrivea cu linia naţionalistă şi mai târziu socialistă, care a dominat şi continuă să domine mentalitatea noastră. E de-a dreptul comic să parcurgem documentele istorice cot la cot cu Neagu Djuvara şi să vedem toate punctele omise de marii noştri istorici din cauză că… nu suna bine şi nu ne punea pe noi într-o lumină favorabilă.’
Claudiu Turcus scrie in mod elogios in ‘Observator Cultural’ despre ‘Ploile amare’ a lui Alexandru Vlad: ‘Marea lecţie – deloc moralistă, însă cu o puternică încărcătură etică – aPloilor amare ar fi că viaţa continuă diminuat sub calamitatea oricărui totalitarism. Nimic n-o poate anula, oricît ar deforma-o. Alexandru Vlad desăvîrşeşte epic această intuiţie capitală, imprimîndu-i prin tonalitatea lui de mare prozator o tuşă identitară desprinsă parcă din Curcubeul dublu, cartea sa favorită: „în România, nimic nu durează, nimic nu dispare definitiv“.’
Oana Chitu de la bookblog.ro a citit ‘Amurgul idolilor’ al lui Nietzsche: ‘De la lumea adevărată, a ideilor, a lui Platon până la sistemul de învățământ și de la creștinism până la spiritul german, filozoful ia în răspăr toate ideile ce contravin dorinței de viața, a pulsiunilor dionisiace și a beției cunoașterii apolinice. Conceptul de rațiune, de pildă, dezvoltat cu precădere în Grecia este așezat la antipodul instinctului. Două noțiuni opuse, dintre care doar una este salvatoare: Trebuie să fii deștept, clar, lucid, cu orice preț: orice fel de cedare în fața instinctelor te duce în jos…. În aceeași direcție merge și când condamnă morala și creștinismul. Cele două concepte, strâns legate unul de celălalt sunt blamabile pentru limitele pe care le impun vieții, sunt castratoare: Morala antinaturală, adică aproape orice fel de morală învățată, venerată și predicată până acum se întoarce contra instinctelor vieții – ea este o condamnare când ascunsă, când fățișă și neobrăzată a acestor instincte. ‘
(Dan)
Diana ne vorbeste pe blogul sau, Tara mea inventata, despre un jurnal de care a fost entuziasmata, „Viata mea„, de Sofia Tolstaia, aparut la Editura All: „Jurnalul inceput in primele saptamani ale casatoriei, se continua pana la sfarsitul vietii lui Tolstoi. Sofia este o scriitoare talentata al carei jurnal pare una dintre povestile literare ale sotului. Acest lucru se traduce insa intr-o existenta destul de trista pentru Sofia, o viata grea pe care o dedica familiei fara a primi in schimb prea multe lucruri, nici macar pe cel mai simplu – afectiunea si dragostea dupa care tanjeste. Mama a 13 copii, dintre care numai 8 supravietuiesc si sotia unui barbat macinat de dileme morale, Sofia isi asuma perfect rolul de lider al familiei si incearca din rasputeri sa tina sub control extravagantele sotului.”
Un eseu al lui Radu Pavel Gheo despre motivele sale de a se apuca in fiecare zi de scris ne atrage atentia pe BookMag: „Scriu despre lumea în care trăiesc. Despre lume și despre oamenii din ea. O fac cu bucurie și tristețe, cu îndîrjire și îngăduință. Nu las să se vadă prea tare componenta asta emoțională, dar ea trebuie să fie acolo și să provoace, pe nesimțite, ceva similar în mintea cititorului. Nu vreau să las pe nimeni indiferent. Nu scriu doar despre lumea în care trăiesc. Uneori e prea îngustă pentru visurile și spaimele noastre. În fiecare carte există tot felul de lumi: reale, visate, închipuite, dorite, temute. Scriitorii spun povești despre toți și toate și, în felul ăsta, le insuflă un soi de realitate, de viață, îmbogățind lumea reală.” Frumos!
Adina scrie in termeni laudativi pe Blogul de carti despre romanul lui Jonas Jonasson, intitulat Le vieux qui ne voulait pas fêter son anniversaire: „Am chicotit de nenumărate ori citind cartea lui Jonasson și am râs și în hohote de câteva ori. M-a surprins în mod plăcut amestecul de umor sec nordic și umor sec britanic și m-am bucurat că am găsit o carte amuzantă fix pe gustul meu: recunosc că îmi place să râd, dar nu-mi plac deloc căzăturile în fund și scălâmbăielile servite atât de des pe post de umor în ultimul timp. La Jonasson am găsit situații subtil amuzante, jocuri de cuvinte și alte asemenea lucruri pe placul meu. Tot ca plus, autorul suedez reușește să facă dintr-un centenar personaj de comedie fără a-l pune vreodată să se maimuțărească (după cum ar putea să dea de bănuit coperta) și să creeze dintr-un foc un portret distractiv și just al Suediei și o istorie scurtă dar percutantă a secolului 20. „
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
