‘Cosmopolis’ al lui Don DeLillo se afla pe lista mea lecturi ‘urgente’, si sper sa ajung cat de curand la ea. Pana atunci am citit recenzia lui George Constantin de la ‘Raftul cu idei’: ‘DeLillo abordeaza teme clasice ale litaraturii postmoderniste si se concentreaza extrem de mult pe decaderea civilizatiei vestice. Tabloul sumbru pe care il creeaza nu este deranjant in principiu si oricine a intrat cel putin o data in contact cu America de Nord poate recunoaste multe din problemele evidentiate de roman. Cosmopolis isi pierde insa din putere pe masura ce limuzina lui Eric patrunde mai adanc in maruntaiele orasului. Volumul este lipsit de o coerenta narativa care sa lege toate experientele personajului principal. Cartea se citeste mai mult ca o colectie de imagini depersonalizate si lipsite de orice simt al povestirii. Valoarea lor descriptiva prevaleaza, iar sentimentul de „acolo” primeaza in experienta cititorului. Dincolo de acest sentiment finalul romanului te lasa cu o senzatie de nedumerire si goliciune. Intreaga experienta se incheie nesatisfacator si confuz, lasand in urma cateva idei foarte bune, dar putin dezvoltate.’
Despre ‘Evreii si cuvintele’ a lui Amos Oz si a Faniei Oz-Salzberger am scris si eu pe filme-carti, acum am citit si recenzia exacta si patrunzatoare a Simonei Constantinovici pentru ‘LaPunkt’: ‘Este vorba despre un eseu bine documentat, nelipsit,însă, de zona dinamitată a speculațiilor, e vorba de o viziune aparent ”jucăușă”, care nu vrea să demonstreze, cu orice preț, nimic, nu are ca țintă impunerea unor idei. La fiecare pagină parcursă, pe lângă înțelegerea unor aspecte, pe lângă revelații și uimiri, ne alegem, ca cititori, și cu întrebăridispuse-ntr-un halou semantic, paradoxal, cu replici rămase-n marsupiul gândirii, imposibil de exprimat. Un eseu care se focalizează pe o temă generoasă, cu ramificații în istoria universală. Istoria evreilor e privită ca o poveste aflată încă în curs de confecționare. Scrierile ebraice favorizează o analiză panoramică, din care, ne avertizează autorii, erorile nu sunt excluse, ci fac parte din labirintul conceptualizat al studiilor de culturologie. Memoria textuală, infinită, captează figura părinților, a femeii, a copilului, rolul mesei la evrei, importanța casei, a învățăturii, a lecturii colective sau individuale. Accentul cade întotdeauna pe transmiterea de informații culturale, nealterate, de la o generație la alta, pe stimulul intelectual.’
Adriana Gionea de la Post-modern scrie despre ‘Inima inimii’, cartea lui Antonio Lobo Antunes, aparuta la Humanitas-fiction, o carte care va trezi cititorilor nostalgia Lisabonei daca deja au vizitat-o sau dorul de a o cunoaste daca inca nu au ajuns acolo: ‘Nostalgia din Inima inimii are culorile apusurilor de pe ţărmurile vacanţelor din copilărie şi ritmul acelui lirism vaporos şi molatic, prelins în fraze ludice. Amintirile puse de Lobo Antunes pe seama unui eu narator care îi imită vocea, păcălindu-te să i le atribui unei (false) mărturisiri, capătă verva comică a unor schiţe caricaturale populate de taciturni şarmanţi sau enigmatici, de unchi aventurieri, de strămoşi cu grade militare împăiaţi în portrete severe, de mătuşi tipicare, cu prejudecăţi, obiceiuri absurde şi manii decrepite. Păţaniile, sfaturile şi obsesiile acestora iau forma unor episoade cu burghezi cicălitori şi zaharisiţi. Cele peste şaizeci de miniaturi adunate în acest volum îţi dezvăluie o Lisabonă de care să te bucuri cu toate simţurile. Are gustul patiseriilor burgheze, forfota cârciumilor în care se mai rătăceau turmentaţii după slujba de duminică. Are sunetele făcute de paşii unei străine irezistibile şi de tabieturile unei rubedenii stafidite. Are sensibilitatea confesiunilor triste din alcovul unui bordel frecventat în vremuri precoce sau din cabinetul unui psihiatru vizitat de un vagabond ieşit dintr-un film de Pasolini. Se prelungeşte cu forfota de pe faimoasa Plajă a Merilor, apoi revine la furia înspăimântătoare a unui profesor mai mult decât exigent, care lasă cicatrici în memorie şi zguduie prin spasmele revoltei un suflet despre care cei fără experienţă ar crede că devine amnezic după trecerea timpului care le vindecă pe toate. Este Lisabona unui dor de cei ce nu mai sunt, luminos precum un apus la Estoril şi, în aceleaşi timp, sfaşietor precum un fado.’
Ion-Valentin Ceausescu scrie la ‘Semne Bune’ despre cartea lui Dave Eggers, ‘O holograma pentru rege’, recent aparuta in traducere in colectia ‘Raftul Denisei’ de la Humanitas: ‘O hologramă pentru rege este un roman aparent simplu și ușor de povestit, dar la o lectură atentă observăm mai multe paliere, dar acesta sunt bine mascate în spatele unei trame care oscilează între absurd și utopie, dar mai ales, fix în spatele corpului romanului, cuvintele în sine. Nu vom găsi cuvinte mari, cuvinte necunoscute, nici fraze elaborate și baroce, nici jocuri savante de cuvinte, nici nimic altceva de acest gen. Din acest punct de vedere autorul se înscriere în linia unor Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Joshua Ferris sau alți autori americani tineri, care au înțeles bine sfaturile bătrânilor Salinger, Hemingway sau Fitzgerald, și au simplificat mult textul, s-au debarasat de impuritățile lingvistice, asta fără a știrbi nimic din profunzimea ideilor sau a poveștii în sine. La capătul opus se află Saul Bellow sau chiar Philip Roth, care chiar daca nu sunt nici ei la fel de grei precum Pynchon sau John Barth, au un stil mult mai încărcat, cel puțin în unele cărți.’
(Dan)
De curând, a apărut în traducere românească, la Editura Humanitas Fiction, o nouă carte a Ludmilei Ulițkaia, ”Imago”. Despre această carte, scrie Ioan Stanomir pe LaPunkt.ro: ”În romanul Ludmilei Uliţlkaia, ca şi în cel al lui Turgheniev, graniţa dintre părinţi şi copii este trasată, dramatic. Acolo unde vârstnicii au ales conformismul, sub presiunea terorii, cei care le urmează preferă adevărul subversiv. Demonizat de părinţi, Pasternak devine reperul în jurul căruia se organizează un cerc al literaturii secrete. Cărţile interzise circulă în cele mai bizare moduri. Oficialii din KGB sunt, involuntar, depozitari ai bibliotecii miraculoase pe care o descoperă tinerii. Volumele în rusă ale lui Vladimir Nabokov sunt revelaţia care tulbură pacea canonului sovietic. A citi este gestul iniţiatic ultim. Samizdatul se întinde, ca un continent ce desfide oficialitatea. Ziarele subterane difuzează ceea ce statul sovietic interzice. Cartea, revista, arta sunt baricade ce susţin eforul de rezistenţă al acestei celelalte Rusii. Fragmentele intelighenţiei strivite de stalinism transmit celor care vin testamentul lor.”
Pe Catavencii.ro, găsim un interviu cu unul dintre puținii critici literari pe care îi citesc, Bogdan-Alexandru Stănescu, realizat de Cristian Teodorescu. Iată ce răspunde criticul la întrebarea ”După cine se ia azi cititorul când cumpără o carte?”: ”Se ia după ce crede că ar vrea să citească. Se ia după numele autorului, după titlu, după ce a auzit despre respectiva carte, după premiile internaționale, după copertă. După editură… Din ce în ce mai puțin după critică, cea care a căzut lamentabil de pe piedestal, s-a descalificat singură prin inconstanța radicală a opiniilor și prin practicarea unei politici literare nu mult diferită de cea pe care o vedem la televizor. Or, publicul vrea ca literatura să fie oarecum departe de jocurile de putere sau de meschinăriile cotidiene. S-a întîmplat că din critica de întîmpinare a dispărut cu totul pasiunea pentru această meserie. Mi-e tot mai evident cînd recitesc critici precum Lucian Raicu – nu mai ajungem acolo. Și, din păcate, nu mai ajungem nici la nivelul emoțional al unor cronici din New York Times Book
Review. Scriem plat, blazat, de multe ori fără talent.”
ZiarulMetropolis.ro inaugurează o nouă rubrică, ”Duelul cărților”, iar în urma acestui duel, una dintre cele două cărți va fi desemnată Cartea lunii. Monica Andronescu semnează prima ”confruntare”, cea dintre Fiica papei, de Dario Fo și O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk. Iată ce spune Monica despre a doua carte: ”O ciudățenie a minții mele” nu e genul de roman care te cucerește iremediabil de la primele pagini, nu e genul de roman pe care nu-l mai poți lăsa din mână, dimpotrivă, e o poveste lungă și complicată, întinsă pe 600 de pagini, care se citește greu, cu răbdare, care-ți cere timp să intri în lumea descrisă, să-i simți pulsul, care nu te ține prin adrenalină, ci printr-un ritm aparte. Îți creează un fel de dependență subtilă de a te întoarce acolo – la fel ca orașul Istanbul… Orhan Pamuk își alege un non-erou. Bragagiul și iaurgiul Mevlut Karataș traversează jumătate de secol și, prin ochii și falsele lui aventuri, Istanbulul se modifică. Povestea vieții lui, în fond atât de banală și atât de curioasă, tocmai pentru că are curajul de a-și asuma banalitatea, este, de fapt, povestea Istanbulului și a felului în care el s-a modificat. Asiști în romanul lui Pamuk la moartea lentă a vechiului Istanbul, a unei lumi care trebuia să se schimbe și a cărei frumusețe ai vrea, totuși, s-o păstrezi. Iar drumul de la vechiul Istanbul la noul Istanbul se colorează așa cum ai colora o fotografie sepia până când culorile devin vii și aprinse.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Historium”, expoziție de Richard Wilkinson și Jon Nelson
-”The Only Game in Town: Central Banks, Instability, and Avoiding the Next Collapse”, de Mohamed A. El-Erian
–10 cărți de citit în octombrie
–Fragment în avanpremieră: ”Scriitori la poliție”, coordonator Robert Șerban
–Fragment în avanpremieră: ”W sau amintirea copilăriei”, de Georges Perec
