Pe blogul lui Constantin Piștea regăsim un interviu cu Viorica Răduță, cea care a publicat de curând, la Editura Polirom, un nou roman, ”Orașul închis”, despre care spune: ”Declanşatorul a fost procesul lui Vişinescu. Observator cultural a găzduit un „serial” (profesionist) de la faţa locului, din sala de judecată. Atunci m-au ajuns câteva imagini legate de închisoarea din Râmnicu Sărat, unde am ajuns să fiu, la 10 ani, „contemporană” ultimilor ani ai terorii dinăuntru. Mai ales zidurile, al căror colţ l-am văzut de la locul de joacă, autogara, de mai multe ori. Aveau o împotrivire, nu se arătau deşi le aveai în ochi. A mai fost o imagine, dar nu am developat-o decât odată cu apariţia bătrînelului îndoit de ani, nu de căinţă, smucit şi rămas în moli(m)a timpului său de… glorie. De acolo venea şi pumnul dat în microfon, şi câte o formulare agresivă. Imaginea, după cum explic şi în mărturia aflată pe copertă cărţii, era a unui şir de deţinuţi, scoşi să sape un şanţ pe bulevardul gării. A rămas înăuntrul meu ca într-o cameră obscură şi, când a dat de revelator, au ţâşnit de acolo toate uniformele, în zeghe. În ele atârnau ca spânzuraţii de propriile dungi nişte momâi. Nu aveau chip. Sau aveau măşti de pământ. Aici zăcea chiar actualizarea unei torturi, împinsă în actualitate, culpabilă deopotrivă.”
Raul Popescu scrie pe Litero-mania despre ”Firmanul orb”, cartea de povestiri a lui Ismail Kadare, unul dintre autorii mei preferați: ”În Firmanul orb, avem de-a face cu un scenariu absurd, creat de către cei aflaţi la putere, care cred că este timpul ca poporul să simtă cine e stăpânul. Altfel spus, să-l supună printr-o măsură aberantă, care să trezească spaime şi suspiciuni chiar în sânul familiilor, astfel încât controlul politic să fie unul cât mai total. Pentru că, la nivel înalt, s-au întâmplat mai multe „ghinioane” („Ibrahim, noul hoge, a căzut pe treptele minaretului imediat după prima lui rugăciune”; trăsura, care se îndrepta spre palatul imperial şi în care se afla ambasadorul Angliei, s-a răsturnat; prinţul moştenitor s-a îmbolnăvit), se hotărăşte adoptarea unui firman prin care toate aceste ghinioane sunt atribuite „ochiului rău”, deochiului. Prin urmare, toţi cei care posedă această „abilitate” (sau sunt bănuiţi că o posedă) vor fi orbiţi prin scoaterea ochilor. Mai mult: cei care se vor autodenunţa vor fi compensaţi de stat printr-o despăgubire bănească destul de consistentă. Nu întâmplător l-am numit, aşadar, mai sus pe Culianu, care, în volumul 1484. Eros şi magie în Renaştere, a scris despre deochi, aşa cum era el înţeles, ca practică magică, în perioada renascentistă.”
Ema Cojocaru face pe blogul Lecturile Emei o retrospectivă a primelor șase luni ale anului 2017 în privința cărților citite. Ei bine, a citit 39 de cărți, nu este așa mulțumită de complexitatea lor, însă ne împărtășește cele mai bune cărți citite în această perioadă. Printre ele, O zi mai lungă decât veacul, de Chingiz Aitmatov: ”Romanul scriitorului kârgâz este, deocamdată, favoritul meu dintre lecturile acestui an – păcat că este o carte rară, care se vinde la prețuri piperate (la Târgul Cărții, de pildă, o ediție veche costă 88,99 lei). Sunt întâmplări din viața unor oameni obișnuiți, care trăiesc în vremurile sovietice la mica haltă Boranlî-Burannîi din stepele Kazahstanului. Aici se încrucișează trenurile dinspre est și vest, iar viața este deosebit de aspră, în schimb există o cămilă cum nu s-a mai văzut în stepele Sarî-Ozeki și o mână de oameni ce-și pot măsura tăria propriului suflet cu măreția pustiului. Totul se petrece în decurs de o noapte și o zi, când Edighei, revizor de cale ferată, îl conduce spre cimitir pe prietenul său, Kazangap, ultimul om ce mai păstra în memorie poveștile stepelor Sarî-Ozeki. Romanul este presărat cu legende kârgâze, dintre care cel mai mult m-a impresionat povestea lui Naiman-Ana și a fiului ei transformat în mankurt. O zi mai lungă decât veacul este una dintre acele cărți rare care știu să vorbească despre lucruri importante într-un mod simplu, dar minunat, și pe care oricine ar trebui să o citească mai devreme sau mai târziu.”
Un frumos chestionar de cititor de cursă lungă descoperim pe blogul Laurei Câlțea, purtat de ea cu Alexia Udriște, ilustratoare. Ce spune Alexia despre cărțile care au dezamăgit-o: ”Evit să iau de pe raft cărțile în jurul cărora se creează un hype. Cam așa e Prietena mea genială de Elena Ferrante pentru mine. Am cumpărat primul volum pentru că absolut toată lumea din jurul meu o citea. Simțeam că ratez ceva. Am adus-o acasă, am pus-o în raft. După o săptămână am citit un sfert. Cred că reacția mea a avut de-a face și cu faptul că, exact în aceeași perioadă, citeam seria Lupta mea de Karl Ove Knausgård și am cedat tentației de a face comparații. Ce mai, una peste alta, nu, nu mi-a plăcut deloc Prietena mea genială cu toate că tuturor celor din jurul meu le-a picat cu tronc.”
Pe Lumea lui Sim, Simona scrie o retrospectivă a cărților citite în luna aprilie 2017. Printre ele, câteva cărți pe care le-am citit și eu, așa că rețin câteva cuvinte scrise despre ”O singură școală pentru toată lumea”: ”În materie de non-ficțiune, cea mai interesantă lectură a lunii a fost cu siguranță cartea lui Salman Khan – “O singură școală pentru toată lumea”. Salman e fondatorul Khan Academy, o platformă de e-learning pentru elevi. E o metodă bazată pe tehnologie și a revoluționat școlile în care a fost aplicată. Mi se pare o lectură absolut necesară pentru toți profesorii, educatorii și oamenii de decizie din educație.”
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Arca lui Giorgio”, de Marian Ilea
-”Povestea lui Peter Iepurilă”, de Beatrix Potter
-”Cele mai frumoase fabule în benzi desenate”
-”Fratricizii”, de Nikos Kazantzakis
-”Contact”, de Carl Sagan
2 comments
Pe când o recenzie la cartea Momâia ?
Cândva, în viitor.