Virginia Costevschi de la BookMag a publicat in saptamana care a trecut un interviu cu scriitoarea turca Eli Shafak, ale carei romane au aparut (in parte) in traducere romaneasca: ‘V.C: Ați fost primul autor turc condamnat pentru ideile exprimate în ficțiune, în 2006. Și în prezent situația scriitorilor e la fel de delicată – sunt 147 de procese contra lor, conform The Independent. Există vreo soluție a conflictului dintre intelectuali și politicieni? E.S.: Da, procesul meu a fost oarecum suprarealist, căci pentru prima dată în istorie vorbele unui personaj fictiv au fost folosite ca probe în instanță. E trist! Articolul 301 e foarte ambiguu, vorbește despre insultarea Turciei, dar e deschis interpretării. Ce înseamnă exact, nimeni nu știe. De-a lungul anilor au fost mici progrese, în sensul că azi e mai greu să deschizi asemenea procese. Dar nu e de ajuns. Articolul acesta trebuie abolit. Libertatea exprimării și libertatea presei sunt esențiale în maturizarea democrației. Și în Turcia încă nu avem o democrație matură.’
‘Jurnalul’ ii prilejuieste criticului literar Gabriel Dimisianu un moment de bilant si amintiri: ‘Începuturile mele de publicist literar şi critic sunt legate de existenţa unei reviste, Gazeta literară, şi a unui om, Paul Georgescu, redactorul ei şef. Am mai evocat acele împrejurări. În 1958, eram student, în ultimul an, al cincilea, la Litere (la Filologie, cum era numită facultatea atunci), iar Paul Georgescu, în afară de revistă, preda acolo un curs despre Tudor Arghezi, poetul recent reabilitat. Ne-a remarcat, dintre studenţii săi, pe mine şi pe Nicolae Velea, convocându-ne la Gazetă, unde ne-a dat să scriem, de probă, nişte recenzii la cărţi nou apărute. Se vede că a fost mulţumit de ele pentru că ne-a angajat, pe Velea direct redactor, iar pe mine mai întâi corector, în echipă, la corectură, cu Matei Călinescu şi Modest Morariu, angajaţi şi ei de curând. Paul Georgescu, om de stânga din anii războiului, a slujit în critică, în epoca următoare, ţelurile realismului socialist, mai târziu revizuindu-se. Era însă şi un om de gust, detecta înzestrarea literară a tinerilor şi este criticul care i-a descoperit şi sprijinit pe Nichita Stănescu, pe Cezar Baltag, pe Ilie Constantin, pe Grigore Hagiu, pe Nicolae Velea, pe Ştefan Bănulescu, pe George Bălăiţă, pe Norman Manea, pe Matei Călinescu şi pe mulţi alţi poeţi, prozatori, critici care au ilustrat în cultura română postbelică o faimoasă generaţie.’
‘Observator cultural’ publica un grupaj de articole despre cartea recent aparuta a lui Gabriel Andreescu ‘Cărturari, opozanţi şi documente.Manipularea Arhivei Securităţii ‘, carte care se pare ca va starni multe dispute si pe care eu am inclus-o deja in lista lecturilor dorite pentru lunile urmatoare. Iata un fragment din una dintre contributii, cea semnata de Gabriel Andronache: ‘O asemenea carte, care vorbeşte despre distorsiunile, citirile preferenţiale şi haotice ale documentelor din arhivele Securităţii – Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii de Gabriel Andreescu – nu cred că ar fi putut apărea în Germania. Cu atît mai mult, nu cred că un asemenea tip de carte ar fi văzut lumina tiparului în Germania anului 2013. Fără să idilizez în vreun fel modul în care Germania a făcut decomunizarea, trebuie spus că, acolo, în Germania reunificată, arhivele sînt de multă vreme în ordine, pot fi consultate fără restricţii, s-a făcut lustraţia şi orice cercetător care se respectă va face o investigaţie în care va ţine cont de ansamblul mărturiilor, fără să decupeze ce-i convine din arhive sau „să pună de la el“, îngroşînd şi inventînd o poveste. În Germania, un cercetător care ar face o cercetare strîmbă sau exaltată a documentelor s-ar autoexclude din comunitatea ştiinţifică. / Nu e cazul cu România. Că sînt cercetători oneşti – e o realitate fără dubiu. Că arhivele pot fi consultate cu bună-credinţă – iarăşi e incontestabil. Dar nu despre aşa ceva scrie Gabriel Andreescu în Cărturari, opozanţi şi documente. Ci despre o realitate gravă: simpla deschidere a arhivelor şi constituirea CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) nu au dus la o limpezire a trecutului şi a celor care au colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, deschiderea arhivelor a fost şi un prilej de răfuială politică şi intelectuală, o cale prin care s-au maculat personalităţi culturale, prin care s-au îngroşat păcate şi s-au inventat colaborări. Gabriel Andreescu n-a acceptat diagnosticele reducţioniste (cutare a fost turnător, colaborator) şi a făcut şi face de ani buni propria cercetare în Arhiva Securităţii. Are, de partea sa, girul celui care a citit, transcris, interpretat şi corelat documente provenind din Arhiva Securităţii. Este, la acest nivel, îndreptăţit să intervină în dezbaterea publică. ‘
Sub titlul ‘Sfaturi pentru lectura unui volum de documente’ Adrian Cioflanca se ocupa in ‘Revista 22’ de volumul al II-lea din ‘Istoria comunismului din Romania’, aparut la Polirom si coordonat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goșu: ‘Cei care caută în țesătura barocă de cuvinte a documentelor comuniste exclusiv informații despre „ce s-a întâmplat cu adevărat“ vor fi adesea înșelați și dezamăgiți. Documentele sunt obiecte de cercetare în sine, pentru că nu sunt întotdeauna relevante pentru faptele și evenimentele pe care se presupune că le reflectă, ci sunt ele însele fapte / evenimente ale exercițiului puterii. Locurile puterii în comunism nu sunt neapărat zonele în care sunt produse în secret adevăruri ultime sau decizii esențiale. Minciuna începe chiar de acolo, din antrenamentul cotidian al ședințelor de la cel mai înalt nivel, în care decidenții comuniști se mint între ei, se mint pe sine și învață să îi mintă pe toți ceilalți. Aceasta cu atât mai mult în timpul lui Nicolae Ceaușescu, în care ședințele Comitetului Executiv sau ale Secretariatului nu mai emană nici măcar franchețea frustă a ședințelor Biroului Politic din vremea lui Dej.’
Cosmin Ciotlos se ocupa (si el) in ‘Romania literara’ de romanul cel mai recent al lui Florian Filip ‘Toate bufnitele’: ‘Toate bufniţele … e un roman cu subiect volatil în cel mai înalt grad: e de-ajuns să-i aplici o grilă rigidă pentru a-l sufoca. Chiar denunţarea convenţiei manuscrisului găsit (de fapt, dăruit) reprezintă tot o formă de rigorism critic extrem. Încă o dată, subtilitatea ireductibilă a lui Filip Florian le alunecă din mâini cronicarilor. E drept că bătrânul Emil îi dăruieşte similitestamentar ucenicului său într-ale prieteniei un caiet cu însemnări. Doar că acesta, transcriindu-l nu face, propriu vorbind, muncă de copist. El selectează, discriminează, evaluează. Nu vom şti niciodată ce a rămas pe dinafară şi dacă nu cumva, narativ, unele din acele fragmente rezervă n-ar fi răsturnat, subversiv, sensul întregului. Nici dacă anume secrete nu vor rămâne pentru totdeauna îngropate între copertele galbene ale agendei. Interpolarea şi colajul sunt procedee enigmistice şi, la rigoare, suprarealiste (adică enigmistic metafizice). Şi nu poartă, în fond, însuşi titlul acestei cărţi o mare încărcătură de mister? ‘
Marius Chivu a scris in aceasta saptamana in ‘Dilema veche’ despre volumul de povestiri ‘Tinuturile joase’ al Hertei Muller, republicat in editie completa la Humanitas Fiction la 30 de ani de la prima editie (strict cenzurata): ‘Aşa cum în general romanele Hertei Müller nu oferă prea mult din contextul politic, în acest volum de debut întîlnim cu atît mai puţin mărcile timpului sau semnele sistemului, plasarea spaţio-temporală fiind cît se poate de vagă (dar şi neimportantă). Într-un singur loc apare menţionat numele lui Adenauer, în alt loc CAP-ul, iar din altă scenă se înţelege că distilarea şnapsului, precum şi sacrificarea viţeilor din propria ogradă constituie infracţiuni (de altfel, şi în Omul este un mare fazan pe lume apare o scenă de recensămînt a animalelor). Însă cele patru proze eliminate de cenzură sar în ochi şi acum, după treizeci de ani, prin caracterul lor politic subtil, fiind, de fapt, nişte texte hibrid, ceva între parabolă şi fabulă. Spre exemplu, în „Opinia“, un broscoi inginer este făcut „observator de vremi“ într-o întreprindere, pînă ajunge să înţeleagă că „buletinul cu vremea-i minciună“, moment în care va fi mustrat de director şi, în cele din urmă, „trimis pe un nor alb cu desăvîrşire, care plutea la margine de oraş“. Proza „Inge“ (probabil autobiografică) are în centru o anchetă de întreprindere şi un act de intimidare, în timp ce „Domnul Wultschmann“ este genul de portret absurd în maniera unui Harms, dar cu „şopîrle“: „Nu înţelegeau că în atari timpuri, tot ce faci, faci pe viaţă şi pe moarte, şi tot ce nu faci, pe viaţă şi pe moarte n-o faci.“ Aceste proze, scoase de cenzură din volum pe motive politice, sînt scrise în alt registru decît restul (sînt singurele plasate în mediu urban, spre exemplu, şi nu beneficiază, ca în celelalte proze, de perspectiva copilului), fac oricum un corp de texte străin de restul povestirilor, şi trebuie să remarc şi faptul că, strict literar vorbind, nici nu sînt prea reuşite, iar timpul n-a lucrat în favoarea lor.’
Cristina Petrescu de la bookaholic.ro scrie despre volumul de nuvele al lui J.M.G. Le Clézio, ‘Inimă arsă’ aparut la Editura ART: ‘Lumea inimilor arse a lui Le Clézio e plină de refugiați, naufragiați, fugiți, plecați, ascunși, răpiți sau pierduți. Scriitorul se învârtește cu respect printre ei și lumile lor zgomotoase, atent să nu le dărâme castelele fragile de carton, spunându-le poveștile pe un ton blajin și domol, dar necruțător față de cititor, care rămâne la sfârșitul celor șapte istorisiri cu inima la fel de arsă și tristă ca și a personajelor lor.’
(Dan)
Pe blogul Semnebune.ro, cativa poeti romani raspund la o intrebare ce constituie aproape un laitmotiv al poporului roman: „De ce s-a nascut romanul poet?”. Printre respondenti, Radu Vancu, Ioan Es. Pop. Iata ce raspunde Alexandru Petria: „De ce s-a născut românul poet?, ziceţi. Nu cred că românul s-a născut astfel, cum nu cred că s-a născut puturos, laş, deştept, ţanţoş sau doctor sau cântăreţ sau popă. Doar poeţii se nasc poeţi, în rest sunt generalizări fără noimă. Dacă aveţi în vedere că se scrie poezie mai multă, poate explicaţia e de căutat în aplecarea pipernicită pentru construcţii ample, pentru munca de durată, în absenţa unui câştig care să asigure traiul. Cum să te apuci de un roman cu elan când ştii că, în condiţiile ţării, n-o să câştigi probabil nici de-o pereche de pantofi de calitate? Cum nu porneşte nici maşina cu frâna pusă, aşa-i şi cu romanul, cu proza în general. Excepţiile sunt excepţii. „ Mai multe pe Semne Bune.ro.
Ana de la Questioare isi dezvaluie noua pasiune pentru literatura orientala, scriind cateva cuvinte despre romanului lui Yukio Mishima, „Templul de Aur„: „Yukio Mishima construiește o poveste sublimă despre estetica frumosului și cea a urâtului, despre contrastele stringente dintre cele două, pornind de la rămășițele a ceea ce fusese odată un monument istoric vechi de peste 500 de ani, un simbol al culturii japoneze, Templul Kinkaku-ji din Kyoto și sfârșitul tragic al acestuia într-un incediu cauzat de un tânăr budist în anul 1950.”
Ionuca revine cu o prezentare a cartii „Scrisorar„, de Mihail Siskin, aparuta la Editura Curtea Veche: „Cartea este extrem de emoționantă și de poetică. Mi-a plăcut la nebunie cum alternează scrisorile celor doi, cum timpul s-a oprit în loc pentru el, dar viața ei continuă nestingherită, și totuși, oricâți ani ar trece, tot la el se gândește, tot lui îi scrie. Iubirea lor chiar transcende orice piedică, și asta m-a impresionat cel și cel mai mult.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-„Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa”, de Isaac Babel (I)
–„Rafa. Povestea mea”, de Rafael Nadal împreună de John Carlin
–„Emaus”, de Alessandro Baricco
-„Spiritus”, de Ismail Kadare
