Numele lui Paul Morand mi-a aparut in cartea lui Lucian Boia despre Balcic pe care am citit-o recent. Lui si sotiei sale, printesa Elena Sutu le dedica un articol pe blogul sau si Stelian Tanase: ‘Elena Suțu era o femeie foarte la modă. Trebuie să fi fost interesantă devreme ce era prietena și confidenta lui Marcel Proust care îi trimitea nenumărate scrisori. Proust, care nu își părăsea domiciliul din cauza astmului de care suferea a declarat că e singura persoană care îl face să iasă din casă. O vizita la hotelul Ritz, cel mai luxos din Paris, unde locuia. Elena Suțu făcea parte din grupul aristocraților români care trăiau la Paris – frații Bibescu, Martha Bibescu vara lor, Anne de Noilles, Elena Văcărescu, Matyla Ghika, etc,. Ținea un salon după moda timpului, unde se strîngea elita intelectuală și aristocrați din toată Europa. Era susținută în luxoasa ei viață pariziană de marea avere a familiei. / Prin Proust il cunoaște pe Paul Morand. Triunghiul lor amoros este și azi obiect de controversă. Natura legăturii dintre cei trei rămîne ambiguă, greu de descifrat. În 1922 Proust moare, iar în 1924 Elena Suțu divorțează. Se căsătorește în 1927 cu Paul Morand, devenit intre timp scriitor de succes și diplomat cu o bună carieră. In anii 20/30 a funcționat la Londra, în Spania etc. și mereu a îmbinat diplomația cu literatura. Cărțile sale s-au tradus mai peste tot. Și personajul lui era interesant. Era fiul unui inginer, provenea așadar din burghezie. A absolvit Science Politique și apoi un la Oxford. A intrat la ministerul Afacerilor Externe francez, Quay d’Orsay.‘
Iulia Verbancu scrie la blogul Carturesti despre al doilea roman al italianului Paolo Giordano ‘Corpul uman’: ‘O acțiune în câmpul de luptă, pentru o carte care îți vorbește despre suflet, așteptări, maturizare și despre faptul că suprarealismul poate fi fracțiunea de secundă în care realitatea vieții îți devine străină. Corpul uman, cel de-al doilea roman al lui Paolo Giordano, este povestea unui pluton de tineri soldați aflați la prima lor misiune, într-o bază militară afgană din aridul Gulistan, în sudul muntos al țării. Fiecare dintre ei cu propria idee despre viitorul imediat, fiecare lăsând în urmă un război personal pentru războiul real. Fără să își clișeizeze personajele, Giordano adună – ca într-o sală de clasă – caractere diferite, militari de carieră și de conjunctură. Îi găsim pe toți aici, de la băiatul mamei – abia scăpat din sfera ei de influență -, la bătăușul ce simte nevoia să fie recunoscut drept “alfa” (în stil Full Metal Jacket). Timpul petrecut împreună în nesiguranța de la capătul pământului rescrie relații, iar războiul îi schimbă pe toți cei care-i supraviețuiesc.’
Tot italian este si Niccolò Ammaniti, autorul romanului ‘Cum vrea Dumnezeu’. Despre aceasta carte am gasit o recenzie la ‘Chintesenta literara’ – descoperirea mea in aceasta saptamana in blogosfera: ‘… parcurgând paginile cărții, aveam mereu impresia că, defapt, urmăresc un film dramatic, apocaliptic și să aflu, după câteva search-uri, că romanul a fost ecranizat în 2008 în regia lui Gabriele Salvatores. Păcat că nu a fost A. G. Innaritu, de sub mâna căruia lua naștere, cu certitudine, o capodoperă. N-aș vrea să fiu prematur în pronunțare dar tind și vreau să cred că, pentru mine, Cum vrea Dumnezeu, romanul italianului, va reprezenta unul dintre vârfurile de lance literare ale anului 2015.’
Beatrice Lepadat publica la liternet.ro un interviu cu unul dintre cei mai talentati actori din generatia tanara, Lucian Rus: ‘BL: Când erai mic, voiai să te faci „Iisus, mire sau preşedintele Americii”. Ţi-a oferit meseria de actor posibilitatea să materializezi măcar una dintre aceste ipostaze? L.R.: Nu-mi dau seama. Cand eram mic, vedeam lucrurile mult mai simplu şi aveam soluţii la orice. Azi, viaţa pare mult mai complicată. Acum aş evita să mă compar cu Iisus (râde). Totuşi, sunt de părere că un actor trebuie să fascineze (pe scenă!). „Meseria” de mire o râvneam gândindu-mă că ar fi o afacere bună să mă căsătoresc în fiecare seară şi, în plus, m-aş şi distra. Ca actor, n-am avut încă o reprezentaţie care să-mi aducă un câştig atât de substanţial. Deocamdată. Cu aceeaşi logică, susţineam că nu ştiu sigur dacă voi deveni preşedinte al României, dar al Americii sigur. Între timp, mi-am dat seama că nu-mi place politica. Legat de ce mă preocupă, n-am nicio problemă cu teatrul politic, dar urăsc politica din teatru.’
(Dan)
Adriana Gionea scrie pe Bookmag.eu despre una dintre cartile laureatului Premiului Nobel pentru literatură, Patrick Modiano, aparute in traducere romaneasca. Este vorba de Calatorie de nunta: ”Fluxul memoriei volatile, contopirea istoriei cu perspectiva distorsionată asupra unor date şi locuri reale, fuga dintr-un mediu ostil într-un spaţiu personal unde toate amănuntele concrete, adresele şi reperele obiective se dilată, apoi se restrâng în câteva fotografii şi mărturii puse cap la cap de un martor din altă epocă, devin ingredientele din care un artizan al nostalgiei precum Modiano compune un roman ce poate fi apreciat la adevărata lui valoare doar de acel cititor proustian, pentru care infernul şi paradisul se află între capriciile amintirilor capabile să îşi schimbe culoarea de la o răsfoire la alta a unui jurnal foto.”
Pe blogul lui Dollo (zice bine), gasim cateva argumente pentru care ”Jurnalul unei fete greu de multumit”, de Jeni Acterian, trebuie citit: „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” se citeşte dacă… Aveţi curiozitatea de a vedea lista şi notele de lectură ale unei fete care citeşte într-un ritm draconic, până la epuizarea fizică de multe ori. Sunt cărţi de filozofie dar şi beletristică, toate citite în original, fiindcă traducerile în română nu apăruseră încă. Iar atunci când franceza, care era în epocă un fel de lingua franca, nu i-a mai ajuns, Jeni pune mâna şi învaţă singură engleza. Am observat cu amuzament că dintre toate cărţile menţionate în Jurnal, eu personal nu am citit decât două, Bucuria vieţii de Irving Stone şi Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, şi nu neapărat dintre cele mai apreciate de Jeni. De asemenea, mi-am trecut pe listă Jurnalul unui om dezamăgit de W.N.P. Barbellion (a apărut în traducere la Humanitas abia în 2008); se pare că a fost la mare modă, pentru că am regăsit-o citată şi de Mihail Sebastian în Jurnalul său.”
Ce bine cand bloggerii nostri mai recomanda si clasici! Voi lauda si voi citi mereu astfel de articole de popularizare a literaturii adevarate. De data aceasta, Razvan van Firescu va prezinta Muntele vrajit, de Thomas Mann: ”Când ai în față o carte precum Muntele vrăjit găsești rostul clișeelor în genul: o carte pe care trebuie să o citești, este una dintre cele 100 de cărți de citit într-o viață, ai trăit degeaba dacă nu ai citit cartea asta. Da, clișeele mai sus enunțate sunt întru totul justificate și, culmea, își pierd din glodul cleios specific clișeului pentru că sunt puse față-n față cu o adevărată operă de artă. Thomas Mann nu scrie, Thomas Mann pictează din vârf de munte harta unui continent în prag de criză, a unui continent pe cale să-și descopere răutatea și cruzimea, un continent care are de gând să schimbe radical modul locuitorilor săi de a privi, trăi, simți și judeca tot ce ține de biologia ființei umane.”
Ion-Valentin Ceausescu scrie pe SemneBune.ro despre cartea ”Dusmanii societatii”, de Paul Johnson: ”Ce înțelege istoricul prin „dușmani ai societății”? În principiu spune că pe măsură ce societatea evoluează sau progresează, există anumite elemente care o trag în spate: idei, persoane, decizii politice, curente de gândire, cenzură, frică. Își începe cartea cu Antichitatea, spre a da un exemplu despre cum o lume aflată în plină expansiune poate cădea (Roma, mai ales) dacă este măcinată de conflicte interne, corupție, magie, pseudoștiință și o lipsă a moralității. Pe tot parcursul cărții el demască oamenii de știință falși și propune metoda infailibilă propusă de Karl Popper: pentru a analiza o lucrare sau o teorie care pare a se ține în picioare trebuie să-i cauți punctele slabe, iar pentru a analiza o teorie care nu se menține, trebuie să-i cauți punctele puternice, fiindcă tocmai acelea conțin și dinamita cu care pot fi demolate. Și dă exemplu marxismul și freudismul care sunt pseudoștiințe facile care au avut așa un mare succes (și încă au) fiindcă dau răspunsuri la orice. Totul poate fi explicat prin „lupta de clasă” sau prin psihoterapie, dar explicațiile acestea sunt de cele mai multe ori nu doar false, dar chiar periculoase. Nici Darwin nu scapă de critica lui. Cu toate că îl consideră un om de știință autentic, Johnson nu crede că teoria lui poate explica totul, e doar o teorie, și nu îi vede cu ochi buni pe oamenii ca Marx, care s-a folosit de Originea speciilor pentru a își concepe teoriile din Capital.”
Mircea Cartarescu pregateste un nou roman, asta am aflat de la FILIT 2014, dar iata ca noi amanunte despre cartea lui au fost dezvaluite la intalnirea de la Humanitas Cismigiu de saptamana trecuta. Despre aceasta, povesteste Petre Ivan in ZiarulMetropolis.ro: ”Este o carte foarte neobişnuită – eu evit cuvântul roman pentru ea -, care are o premisă foarte simplă – atât de simplă încât nici nu merită menţionată. Ideea zero a acestei cărţi este aceea din faimoasa parabolă a pisicii lui Schrödinger, care este pe jumătate vie, pe jumătate moartă, în cutia ei, atâta vreme cât nu deschidem cutia. Numai în momentul în care deschidem cutia şi observăm lucrurile vedem dacă pisica este vie sau este moartă. (…) Această lume posibilă, alternativă, în care eu am rămas profesor, este cea care ocupă spaţiul acestui roman. (…) Cel care spune «eu» în această carte este un Mircea Cărtărescu alternativ. Unul care ar fi putut să fie, din întâmplare n-a fost, dar din punctul lui de vedere eu aş fi putut să fiu, dar n-am fost. Este povestea unui geamăn virtual”, a declarat Mircea Cărtărescu, despre premisa de la care pleacă noul său roman.”
Ema de la Lecturile Emei nu a fost prea entuziasmata de Muzeul inocentei, de Orhan Pamuk, dar ne povesteste pe larg despre carte: ”Muzeul inocenței m-a adus, în unele momente, la exasperare. Cu o verbozitate proprie fie unui autor mediocru, fie unuia autosuficient (cartea a fost publicată în 2008, la doi ani după primirea Premiului Nobel), Pamuk lăbărțează inutil textul, spunând în șase sute de pagini ceea ce ar fi putut transmite în aproape jumătate. Nu este vorba, însă, de o dezamăgire profundă, totală: scriitura lui Pamuk este în continuare minunată, am gustat toate detaliile despre Turcia tradiționalistă și viața în Istanbulul anilor ’70-’80, am rămas cu dorința de a vizita muzeul adevărat, cu miile sale de obiecte ce transcend ficțiunea, însă minuțiozitatea cu care autorul diseacă o dragoste obsesivă se apropie, mult prea adesea, de redundanță.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Fata pierdută”, de D.H. Lawrence
–”Victime și călăi. Amintiri din Gulag”, de Aurelian Gulan (I)
-”Ani de câine”, de Gunther Grass
–”Metaficțiunea contemporană. Dublă lectură a romanului românesc și spaniol”, de Anamaria Blanaru
-”Clavir în ceață”, de Eginald Schlattner
-”Istoria lui Răzvan”, de Horia Corcheș
–”Cum să faci să NU citești. Ghidul lui Charlie Joe Jackson”, de Tommy Greenwald
