Stelian Tanase scrie pe blogul sau sub titlul ‘Istoria unei mari neintelegeri’ despre confuzia intre personajul istoric Vlad Tepes si figura lui Dracula din cultura populara: ‘Unii îl fac pe Bram Stoker responsabil de această neînțelegere. Romanul său a contribuit decisiv la răspîndirea în lumea modernă a legendei. Dar imaginea distorsionată a domnitorului apare încă în sec al XV-lea. Întîi în Transilvania în orașele săsești, apoi în Germania. A fost răspîndită de tiparul lui Gutenberg, apărut chiar în acei ani. Cărțile au contat enorm la propagarea figurii domnitorului valah ca un domn crud, sîngeros, ca personaj malefic. Bram Stoker a preluat la mîna a doua această proastă reputație a lui Vlad Țepeș, imaginea lui demonizată încă din Evul Mediu și de aici pină la transformarea lui într-un vampir – din necesități literare, de dragul unei ficțiuni puternice – nu a fost decît un singur pas.’
Ana Uluceanu publica la Blogul Carturesti cronica volumului de eseuri ‘Care-i treaba cu homarul?’ semnat de David Wallace Foster si aparut in traducere la ‘Black Button Books’: ‘Precizia ascuțită a observațiilor, cultura vădită, controlul perfect al termenilor – toate acestea intimidează, însă caracteristica ce zdruncină cititorul din scaun este intransigența autorului, maniera exhaustivă cu care Wallace descrie realitatea. În observațiile lui se strecoară și remarcile caustice, dar toate par să pornească dintr-un spirit de justițiar. De altfel, eseurile sale sunt pline de figuri antipatice, însă nu este vreodată lipsit de indulgență până și în privința acestora – probabil dovada cea mai bună se găsește în „Sus, Simba!”, unde Wallace dedică pagini la rând descriind turneul de campanie electorală din 2004, unde a fost alături de echipa lui John McCain (pe care unii dintre noi ni-l amintim cu groază din 2008, an electoral în care a candidat din partea Partidului Republican împotriva lui Barack Obama). Wallace îl umanizează pe McCain, pierzător în fața lui Bush în acel an, privindu-l îndeaproape și atribuindu-i tot felul de amănunte înduioșătoare. Plasarea lucrurilor în context și urmărirea lor îndeaproape fac realitatea tolerabilă, nu printr-o frumusețe redescoperită, ci prin amalgamul de detalii care fac o situație să fie emoționant de lumească.’
Adina Dinu de la LaPunkt scrie despre „Contraviata” lui Philip Roth: ‘Am senzația că Philip Roth și-a scris testamentul în acest roman total, halucinant de lucid, autoreflexiv și demitologizant. Sau că a simulat scrierea unui testament. Falsa și autentica mărturie e a Marelui Conjector, a celui care a trăit tot în creierul lui (de aici senzația irepresibilă că a ratat esențialul, trăirea nemediată și spontană), și-a epuizat toate resursele vitale și literare, a colportat, a calomniat și a deformat, a transformat familiarul în straniu și straniul în familiar, totul pentru a-și crea Opera, propriul proiect de nemurire, în care nu (mai) crede. „Contraviața” lui Philip Roth e o supersinteză a celorlalte romane, e un roman al romanelor, o ficțiune a ficțiunii care se încheie, apoteotic, cu demascarea finală a pastoralei, a visului simplității, a înduioșătoarei nevoi etern umane, nevoia de mitologizare a propriei existențe, nevoia de semnificație, de congruență a planurilor, nevoia de a crede că n-ai trăit degeaba.’
La ‘Anca si cartile’ am gasit recenzia romanului ‘Jocul minciunii’ al lui Ruth Ware, aparut in traducere la Editura TREI: ‘Jocul minciunii este un nou thriller semnat de autoarea Ruth Ware. Am avut pe listă și primul roman al autoarea ”Într-o pădure întunecată”, dar nu știu de ce am tot amânat să o cumpăr. Vă dați seama că abia așteptam să citesc această carte pentru că eram foarte curioasă în legătură cu stilul autoarei. Am fost ușor dezamăgită, mi s-a părut statică, mult prea forțată pe alocuri. Și-a mai spălat păcatele spre sfârșit și asta a dus la cele 4 steluțe pe care i le-am acordat cu indulgență. ‘
Ramanand in limitele aceluiasi gen, semnalez si recenzia semnata de Adriana Gionea de la PostModern, a romanului ‘Femeia din Orient Express’ al lui Lindsay Jane Ashford: ‘Femeia din Orient Express îţi oferă exact ce îţi doreşti de la un roman de atmosferă, despre o călătorie ficţionalizată a unei Agatha Christie devenite personaj. Vei avea parte de suspans. Te vor lua prin surprindere nişte răsturnări de situaţie provocate de pericolele apărute într-un ţinut exotic plin de tulburări politice, de secrete mai mult sau mai puţin şocante şi de iubiri dezgropate odată cu bijuteriile preţioase ale unor aristocrate din Mesopotamia. Nu lipsesc nici personajele seducătoare care nu sunt ceea ce pretind a fi.’
(Dan)
În fiecare săptămână, pe Scena9.ro, găsim ”descoperirile” redactorilor site-ului. Printre recomandările acestei săptămâni, Diana Meseșan spune despre cartea ”Testamentul necitit”, de Lilia Bicec, apărută în 2009 la Editura Cartier: ”Pentru că e mărturia extraordinară a unei ziariste din Republica Moldova care a plecat la muncă în Italia în 2000 și care își descrie experiența prin scrisorile adresate copiilor ei. De Lilia Bicec am auzit în timpul documentării pentru articolul despre sindromul Italia. I-am citit una dintre cărți, Testamentul necitit, în două zile. Lilia descrie drumul până în Italia, inclusiv arestarea ei în Germania, greutățile și umilințele prin care a trecut ca badantă, povestea tatălui și a bunicii ei, deportați în Siberia. Cartea e o reconstituire a experienței sale, dar este în același timp un document al exodului în masă din Republica Moldova. Este povestea a sute de mii de oameni care au plecat la muncă în străinătate, goniți de sărăcia cruntă și mânați de un curaj nebun. Lilia scrie cu o sinceritate uluitoare, dar nu de dragul sincerității, așa cum spune, ci de dragul adevărului.”
Lavinia Bălulescu scrie pe blogul său, Ferma de gânduri, despre ultimele ei cărți citite de la Editura Casa de pariuri literare. Una dintre ele este ”Numele altora”, de Cosmin Leucuța, despre care am scris și eu de curând: ”Dacă o să citiți cartea o să intrați într-o lume cât se poate de concretă, cu pisici încurcă-lume, cu prieteni care distrug vieți, cu avioane care se prăbușesc, cu minciuni peste minciuni și, pe fundal, cu tabloul prieteniei perfecte, aceea care nu există, aceea la care ne raportăm cu toții mereu degeaba. În plan secund, conturul adevăratelor relații dintre oameni, alea concrete, nefardate, necosmetizate, în care nu totul e bine, dar cel puțin e real.”
Mihaela Buruiană vorbește pe blogul său, Cărți și călătorii, despre romanul ”Sfârșitul”, de Attilla Bartis: ”Mi s-a părut un bildungsroman destul de apăsător, cu multe referințe istorice, care m-au trimis pe Wikipedia să citesc despre revoluția din Ungaria și despre diverse personalități politice, în care naratorul povestește despre sine și familia sa pe fundalul perioadei comuniste. Romanul e destul de sumbru nu numai pentru că în el este vorba despre o istorie tristă de familie, cu bunici solitari sau nebuni, un tată care a făcut închisoare pentru că s-a opus tancurilor rusești împărțind farfurii cu supă, cu o figură maternă obsedantă etc., ci pentru că protagonistul este marcat pe viață de această istorie și vede totul în gri. Mai exact, în alb și negru, fotografic, cu un ochi extraordinar de atent la detaliu și compoziție, și cu obsesia analizării propriilor trăiri și pe ale altora.”
La Gaudeamus 2017, Editura Humanitas a inaugurat o colecție foarte interesantă, care cuprinde ”12 cărți despre lumea în care trăim”. Despre acest lucru și nu numai, vă povestește Radu Paraschivescu într-un interviu cu Constantin Piștea, apărut pe blogul acestuia din urmă. Iată câteva cuvinte ale scriitorului, pe care nu le putem combate: ”Ca posesor recent de iPhone, mă pot lăuda totuşi cu o mică victorie de etapă: nu mă tentează butonatul. Rămân cu ochii în carte. Adevărata tristeţe însă nu e cea din metrou sau din tramvai, unde tangoul cu iPhone-ul nu e vătămător. Adevărata tristeţe e cea din localurile unde doi, trei sau patru oameni (de obicei, foarte tineri) stau la masă, fiecare cu nasul în iPhone-ul lui. Abia aici mă blochez, abia aici îmi vine în minte noţiunea de „alienare”. E de presupus că oamenii aceia se întâlnesc fiindcă se simt bine împreună şi au să-şi spună lucruri. Dacă tot se lasă fiecare confiscat de iPhone-ul lui, de ce-au mai venit la întâlnire? Doar fiindcă rezervaseră o masă? Nu era acelaşi lucru dacă rămânea fiecare la el? E greu să găseşti explicaţii culturale ample. Dar te întrebi dacă nu cumva există un virus al însingurării care se furişează în oamenii ăştia.”
”Trei etaje”, de Eshkol Nevo este una dintre cărțile cele mai discutate și mai lăudate în ultimele luni prin blogosfera literară. Despre aceasta, scrie și Cătălin Chiru pe Hyperliteratura: ”Trei etaje (Eshkol Nevo, Ed. Humanitas Fiction) este o poveste despre limbaj ca formă de manifestare directă a puterii formidabile pe care cuvintele o dețin în existența noastră, dar de care prea puțin suntem conştienți, dacă nu chiar total absenți şi ignoranți. În plus, avem o carte despre locuirea în interiorul disperării, în proximitatea acesteia ori, surprinzător, la adăpostul ei. Te-ai fi gândit vreodată că disperarea poate deveni adăpost? E drept, nu poți locui mult acolo, însă devine posibil atunci când, din iureşul incontrolabil, din vertijul amețitor, ajungi dintr-odată, sau puțin câte puțin, să ricoşezi pe un alt drum, punând capăt, astupând şi părăsind definitiv propria-ți groapă, pe care o lași în urmă.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Anii frigului”, de Dan Stanca
-”Unde-a dispărut Pișpirel?”, de Nicholas Allan
-”Istoria sticlei de vin”, de Jean-Robert Pitte
-”Căutătorul de pokemoni”, de Angi Melania Cristea
–Eveniment: Lansare de carte ”Trezirea leilor”, de Ayelet Gundar-Goshen, Editura Nemira
–Fragment în avanpremieră: ”Hoodoo”, de Cosmin Leucuța
–Lansare ”Biblia după textul ebraic. Geneza”, Editura Humanitas
