‘Pentru că rareori mi se întâmplă să pornesc la drum cu intenţia de a fugi de mine, sunt fericit atunci când, oriunde m-aş afla, pot să mă recunosc în oamenii din locurile pe care le străbat, altfel destul de străini. Folosesc în acest scop o metodă simplă: participarea afectivă. La prima întâlnire cu un oraş evit critica compactă, de şcoală, în favoarea percepţiei mai afânate a trecătorului obişnuit. Mă las purtat, iubesc şi sufăr, mă tem, mă agit; ceva în mine răspunde. Trăiesc intens călătoria, ca pe o stare de spirit. Această abordare, la risc, m-a răsplătit de-a lungul timpului cu câteva experienţe memorabile.’ Asa isi incepe Tudor Mirica un nou ciclu de jurnale de calatorie la Atelier LiterNet intitulat ‘Călătoria, ca stare de spirit’. Primul capitol este dedicat capitalelor imperiale ale Rusiei si lectura ne indeamna sa revenim saptamanal in paginile portalului.
Silvia Dumitrache recenzeaza pentru Observator Cultural cartea lui Jean Mattern ‘Lapte si miere’. Tema cartii este familiara multora dintre noi: ‘În cea de-a doua sa carte, Lapte şi miere, care continuă pe linia dezvoltată în romanul său de debut, Băile Kiraly, cea a căutării identităţii, Jean Mattern vorbeşte despre o experienţă ce îşi are rădăcinile adînc în istorie – exilul: „Omenirea pare să găsească o tainică bucurie în acest ciclu al exilului reluat la nesfîrşit”. Jean Mattern, provenit dintr-o familie de emigranţi – tatăl, născut în Ciacova, lîngă Timişoara, şi mama, din Sopron, Ungaria, ambii avînd în familiile lor rădăcini evreieşti -, pune în discuţie aspectele complexe ale statutului de exilat, într-o naraţiune construită sub forma unui puzzle de amintiri ale unui bătrîn care, aflat pe moarte, încearcă încă să dea un sens cursului pe care l-a luat viaţa sa de exilat. ‘
Am citit cu interes tot aici cronica lui Claudiu Turcus la ‘Apropieri’ a lui Ion Vianu despre care scriam si eu pe filme-carti.ro acum cateva saptamani. Nu impartasesc rezervele recenzentului de la ‘Observator’ dar am retinut si subscriu la introducere: ‘„Noţiunea de distanţă este cardinală pentru memorialist”, scrie Ion Vianu în recentul său volum eseistic, Apropieri (Polirom, 2011). Observaţia impune distanţa drept atitudine precaută, menită să preîntîmpine sinceritatea trivială, tendinţele resentimentare ori dispoziţia narcisiacă. Întrucît elaborarea retrospectivă a autenticităţii reclamă explorarea propriei memorii, depărtarea rămîne singura aptă să contureze o perspectivă echilibrată. Or, echilibrul nu-i lucru puţin cînd cineva îşi (re)aminteşte viaţa. Apoi, dincolo de faptul că distanţa permite structurarea unei etici şi reglajul unei stilistici, ea întemeiază apropierea de subiectul abordat. Fie că este vorba despre confesiunile din Exerciţiu de sinceritate ori de romanul autobiografic Amor intellectualis, regăsim încorporată această onestă, lucidă, deloc stridentă dinamică interioară, care a impus, deja, scrisul lui Ion Vianu. ‘
Tot aici Doina Ioanid il intervieveaza pe unul dintre romancierii cei mai apreciati ai momentului, Radu Aldulescu. La intrebarea ‘Cît timp lucrezi la un roman?’ raspunsul este ‘Nu am o normă pe zi. Ideal ar fi să lucrez aproape zilnic, cel puţin cîteva ceasuri. Dar nu poţi să lucrezi zilnic, trebuie să mai iei şi cîte o pauză. Încerc să mă ţin de chestia asta. Aşa te profesionalizezi. Probabil că pare uşor pentru că scriitorul român nu prea scrie roman. Scrie memorii sau nişte textualisme. E foarte greu să scrii un roman, să te ţii de nişte re-guli de compoziţie, să faci personaje, să elaborezi o acţiune. E o muncă grea, căreia trebuie să i te dedici integral, trup şi suflet. În bi-o-grafiile scriitorilor, scrie: „Din anul de… pînă în anul de… a lucrat în diplomaţie, din anul de… pînă în anul de… a fost gazetar, din anul de… s-a dedicat complet literaturii”. Nu poţi să faci roman printre picături. Ţin minte că imediat după Revoluţie am lucrat la un ziar, la Baricada. Era chiar o muncă relaxată. Publicam două-trei articole pe săptămînă, dar în anul ăla n-am scris nimic. Pe de o par-te, mi-a prins bine, pentru că m-am odihnit, pe de altă parte, mi-am dat seama că nu pot să fac dimineaţă gazetărie, şi după-amiază, literatură. Pot să fac un an gazetărie, iar pe urmă, trei ani, literatură. Şi gazetărie, dacă faci, trebuie să te ţii de ea zi de zi, pentru că-ţi ieşi din ritm. Mai fac din cînd în cînd gazetărie culturală. E un bun exerciţiu, mai ales ca alternativă, dar nu o fac consecvent. Consecvent e scrisul. Asta este munca cea mai grea, care nu-mi aduce practic nici un venit. Aici este paradoxul, aici este ruptura, aici este nenorocirea. Probabil că pierderea asta se compensează pe undeva. Trag eu speranţă.’
Mai multe bloguri semnaleaza vizita in Bucuresti la sfarsitul lunii a lui Amos Oz, unul dintre cei mai importanti scriitori israelieni ai momentului si candidat serial la premiul Nobel pentru literatura. Printre ele si BOOKiseala: ‘Scriitorul israelian Amos Oz va veni în Bucureşti în perioada 27-28 februarie, la invitaţia Editurii Humanitas. El va susţine o conferinţă la Ateneul Român – „Amos Oz în dialog cu Ga-briel Liiceanu”, iar a doua zi va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Tot a do-ua zi, de la ora 17:00, la Librăria Hu-manitas Kretzulescu va fi lansată se-ria de autor „Amos Oz” a Editurii Hu-manitas Fiction, cu volumele „Odihnă desăvârşită”, „Cutia nea-gră”, „Cum să lecuieşti un fanatic”, „Rime despre viaţă şi moarte”, „Po-ves-te despre dragoste şi întuneric” şi „Scene de viaţă campestră”. La eveniment vor vorbi: Amos Oz, Marlena Braester, Ioana Pârvulescu şi Denisa Comănescu. ‘
Micawber de la ‘Ce am mai citit’ scrie despre ‘Darul Ioanei’, carte publicata in 2007 de Stelian Turlea: ‘Tehnic vorbind, romancierul încearcă şi câteva efecte pe le socoteşte, probabil mai îndrăzneţe. El trece, sporadic, de la naraţiunea omniscient-abstractă la relatarea efectuată de un (autodeclarat) povestitor, schimbarea de macaz neavând de altfel cine ştie ce motivaţie şi aducând mai mult a stângăcie. Structural, romanul e împărţit în trei mari secţiuni, acestea fiind la rândul lor subdivizate (prima în cercuri, a doua în brâuri, a treia în cer(c)uri – paranteza e a autorului). Tot acest eşafodaj pare să vrea să trimită vag la Divina Commedia, dar mi-e greu să-mi dau seama care va fi fost miza adevărată a unei astfel de partiţii. Personajul principal e căldicel şi pare bântuit de teama de a nu se angaja prea puternic faţă de o femeie (aici Ioana Sandi). În termeni seinfeldieni, dând la o parte spoiala intelectuală cu care îl văruieşte Stelian ţurlea, Andrei Vlădescu e un fel de George Costanza speriat că-şi pierde libertatea de holtei. Teama îi e sporită de eforturile Ioanei (a cărei mamă avea pile mari la „organe”) de a-i rezolva situaţia locativă rămasă încurcată după moartea Margăi Pop. Profund, nu? Acum deh, decide fiecare ce face cu banii şi cu timpul lui şi dacă merită să le investească în Darul Ioanei. Eu zic că nu. ‘
(Dan)
Sa continuam o frumoasa calatorie “de dragoste” cu urmatoarele doua episoade semnate de Silvia Colfescu pe blogul sa Istorioare bucurestene: Partea 2 si Partea 3. Nu ratati acest demers, care pe langa faptul ca va va umple caile olfactive cu mirosuri ademenitoare, va va umple intreaga fiinta cu aromele si farmecul unui Bucuresti prin care treceti fara sa il cunoasteti indeajuns.
Din nou pe blogul “idei urbane” unde am gasit prezentarea cartii Ioanei Tudora LA CURTE – Gradină, cartier si peisaj urban în Bucuresti. Semnatarul/a articolului ne spune ca “Dacă nu cunoasteți istoria orasului atunci sinteza este foarte bună și completă, dar pentru cei care au ceva cunoștiințe va părea cam simplist tratată. Poate că ar fi fost necesare prezentarea mai multor date despre curți și grădini, mai multe informații practice despre subiectul ales.” Mie mi-a starnit interesul acest semnal si voi cauta aceasta carte aparuta la Editura Curtea Veche in 2009.
Pe blogul lui Stelian Tanase (a carui zi de nastere tocmai a fost pe 17 februarie – inca un Varsator), am gasit la sectiunea “Jurnal de bord”, un articol semnat de musafirul bloggerului, Silviu Dancu. O analiza plina de umor negru J din care va prezint o secventa, restul urmand sa descoperiti singuri: “Când ninge, urşii se ascund în vizuine, iar lupii se adună în haite. Oamenii intră în crâşmă, deschid uşa, cu ei intră ninsoare, frig şi aer, se aud urale, voci răguşite, muzică proastă, se tropăie pentru a se da jos zăpada de pe bocanci şi de pe cizmele de cauciuc.”
Radu Lupascu pe “ArtaSunetelor” prezinta recenzia volumului Istoria Jazzului – Breviar de Johnny Bota (editura Valea Verde), care “este o carte importantă pentru muzicienii în devenire, pentru amatorii de jazz şi înţelegerea fenomenului jazzistic mondial. Autorul aduce cu acest prilej şi o dovadă vie a mişcării jazzistice timişorene, de la începuturi până în prezent”. „Nu suntem, nicicare dintre noi, în posesia monopolului asupra gustului estetic absolut”, spune Johnny Bota.
Aflam despre România, invitată de onoare la Târgul de Carte de la Göteborg din 2013: “Târgul Bok & Bibliotek de la Göteborg, cel mai mare târg de carte din Scandinavia, conferă României statutul de invitat de onoare la ediţia sa din 2013, care va avea loc între 26 şi 29 septembrie. Participarea românească va fi asigurată în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi reprezintă rezultatul a cinci ani de colaborare fructuoasă între târg şi ICR Stockholm.”
(Delia)
Luciat continua cele doua lecturi saptamanale in Ora de Cluj: Jocul lui Ender, de Orson Scott Card si Enciclopedia mortilor, de Danilo Kis. Despre a doua, spune: „În ciuda jocurilor şi artificiilor, a preluărilor din literatura de consum, e o carte grea, complicată, poate pe alocuri datată, cu perioadă îndelungată de digestie. Are nevoie de cititori versaţi care ştiu să-i aprecieze capcanele, dar se mai lasă şi luaţi de val? Sper, asta ca să mă încurajez singură. Oricum, măcar povestirea care dă titlul merită citită de toată lumea.”
Despre problemele traducatorilor, aflasem de mult, asa cum stiam si de problemele editurilor. Zilele trecute insa, am citit articolul de pe blogul Laurei Frunza despre neplata traducatorilor de catre Editura Rao (asta dupa ce oricum nu erau platiti decat cu 2 euro pagina). Dragos de pe Chestii Livresti a luat si el atitudine si are si o solutie: „bine, am o soluţie: o asociaţie a traducătorilor – un fel de sindicat – care să-şi aleagă reprezentanţi cu talent de negociatori şi avocaţi pricepuţi şi buni. un mic procent pentru asociaţie este mult mai puţin decât un proces pierdut şi un onorariu neplătit. probabil că există aşa ceva, însă mai mult pe hârtie, nicidecum de facto. o asemenea asociaţie ar putea negocia cu editorii onorarii mai mari – eu personal aş plăti mai mult pentru o carte tradusă bine decât pentru una tradusă prost – şi şi-ar reprezenta mai bine drepturile în contractele semnate sau, în caz de litigiu, în instanţă.”
Acum ceva timp scriam pe fostul meu blog ca una dintre cele trei carti care mi-au format gustul pentru lectura a fost „Robinson Crusoe”, de Daniel Defoe. Despre aceasta carte, scrie tot Dragos de la Chestii livresti, cu precadere despre lucrurile care l-au surprins in prima lectura a acestei carti: „m-a surprins fineţea psihologică cu care defoe descrie instalarea fricii, odată ce robinson găseşte pe nisipul insulei urma unei tălpi de om străin. ceva asemănător am mai găsit la vizuina lui kafka. evident, lecţia numărul unu a cărţiise leagă de una dintre învăţămintele cărţii: niciodată nu ne cunoaştem soarta până nu este luminată de una potrivnică ei. nu ştim să preţuim bucuriile decât după ce le pierdem.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Delia, Jovi
