In ‘Baabel’, am gasit cronica Andreei Ghita la volumul de marturii semnat de Daniel Lowy despre istoria tragica a evreilor din Cluj, aparut in limba maghiara: ‘Mărturiile supravieţuitorilor evrei acoperă aproape toate modurile de trecere prin calvarul Holocaustului. Bărbaţii relatează despre detaşamentul de muncă din armata maghiară (munkaszolgálat), frontul din Ucraina și deportarea într-un lagăr nazist. Femeile şi adolescenţii povestesc despre ghetoul din Cluj, deportarea la Auschwitz, marşul morţii şi lagărele naziste prin care au trecut. Cartea cuprinde şi povestea celor uitaţi să fie internaţi în ghetou”, fiind apoi ridicați de acasă, duși la Budapesta, unde au avut de înfruntat arestarea, convoiul morții sau alte încercări din cele mai dificile. Din relatarea altor supraviețuitori, aflați atunci la vârste fragede, aflăm cum s-au salvat trecând granița de la Feleac – cu ajutorul rudelor creștine și chiar al unor ofițeri maghiari sau germani care i-au ignorat – sau având norocul să fie incluși cu familiile lor în Grupul Kasztner. Fără aceste șanse extraordinare, ar fi sfârșit în camera de gazare, de la Auschwitz, asemeni celorlalți copii evrei deportați De altfel, din toate relatările supraviețuitorilor reiese că norocul a jucat un rol covârșitor în destinul lor.’
Pe ‘Raftul cu idei’, am gasit cronica semnata de Bogdan Popovici a romanului istoric ‘Razboinicii Nilului’ demnat de Wilbur Smith: ‘Superstitiile religioase si realismul perioadei, se impletesc in cel mai natural mod in cele 750 de pagini ale Razboinicii Nilului, cu care Smith te face – de-a lungul romanului – sa te indragostesti de personaje, sa te indignezi cand sansa nu ii este data celui ce o merita si sa plangi cand acestea sufera sau pier, ceea ce pentru mine este insasi definitia unui roman complet, pe care il recomand cu caldura.’
Cristian Patrasconiu scrie pe ‘La Punkt’ despre romanul ‘Pe marginea apei’ al Sarei Gruen, aparut in traducere in colectia ‘Raftul Denisei’ a editurii ‘Humanitas fiction’: ‘”La marginea apei” nu face revoluție & reformă în proză, în roman. Dar, citind această carte – care ne duce într-un context cu mult potențial tensionat, mă refer la o perioadă de război -, sare imediat în ochi ce înseamnă o carte bine făcută, o carte bine scrisă.’
(Dan)
Una dintre cărțile cele mai interesante lansate în această vară în România a fost ”Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”, de Yuval Noah Harari. Despre ea, scrie Mihai Iovănel pe Scena9.ro: ”Relativismul lui Harari se vede cel mai bine în paginile despre sistemul de credințe umane ca ficțiune lipsită de orice suport „obiectiv”. Nu doar Dumnezeu e o ficțiune, ci și acele „drepturi naturale” ale iluminiștilor – egalitatea, fericirea ș.a. Harari vede în imaginație principalul motor al evoluției omului. Imaginația a fost produsul de lux al inteligenței umane, achiziționat cu un preț enorm – corpul uman nu a reușit să se adapteze complet dezvoltării și implicit dimensiunilor creierului său, plătind până în prezent cu „dureri de spate, gâturi țepene” sau cu durerile nașterii naturale. Deși relativist, totuși Harari nu este întotdeauna progresist. De pildă, el pare să acorde un mare credit imperialismului occidental (britanic, spre exemplu), pe motiv că acesta a reușit unificarea lumii moderne. De asemenea, Harari este cam europocentrist prin felul apăsat în care subliniază că Revoluția Științifică a fost un fenomen prin excelență european (istoriile corecte politic ale științei relativizează o astfel de afirmație, punând accent pe rădăcinile extraeuropene ale revoluției cu pricina).”
Valeriu Gherghel povestește pe blogul său despre ”trei cărți pe care toți erudiții le-au citit la vreme, cu excepția mea”: ”Mă refer, firește (și în primul rînd), la Micul prinț, povestea fantasya lui Antoine de Saint-Exupéry (prozatorul era și conte), apoi la cele două cărți despre Alice (Alisa în Țara Minunilor și Alisa în Țara din Oglindă), scrise de matematicianul Lewis Carroll, și, în sfîrșit, la Aventurile lui Pinocchio, brodate de Carlo Collodi și intitulate inițial, cînd au fost publicate în foileton, La storia di un burattino (Povestea unei păpuși). De Burattino am auzit, dar era vorba de prelucrarea rusească a poveștii. O vreme, din pricini pe care încă le ignor, am sfidat această erudiție. Și nu m-am simțit deloc tulburat, chiar dacă prietenii mei de atunci (dar și cei de mai tîrziu) vorbeau despre aceste prestigioase titluri ca despre ceva de la sine înțeles. Discuția lor producea în rîndurile amicilor momente de frenezie. Îi priveam nedumirit și nu-mi puteam explica extazul lor cvasi-mistic. Îmi păstram seninătatea și hotărîrea de a nu le citi.”
Am avut impresii amestecate după ”Anii frigului”, de Dan Stanca, dar citesc cu plăcere recenziile din blogosferă, poate descopăr noi sensuri. Una dintre recenzii este cea scrisă de Snejana Ung, pe Bookaholic.ro: ”În jurul religiei și artei, cele două modalități de trecere de la material la spiritual, se reunește multitudinea de biografii contrarii. Densității istoriilor personale i se adaugă, pe alocuri, trimiterile bibliografice. Existența fracturată ori, mai bine-zis, dedublată a lui Hector Noroaie e redată cu ajutorul versurilor. Privindu-se „din exterior ca și cum ar fi fost cineva străin de sine”, Hector găsește definitorii propriei existențe versurile lui Eminescu. Deopotrivă straniu și poetic e și finalul romanului, înfățișând-o pe fiica lui Hector, revenită, după ani, la Aiud. Sosirea ei în acest oraș susține încă o dată inexplicabilul, miraculosul, nimeni neputând să înțeleagă cum de a ajuns aceasta la Aiud. Pe scurt, imprevizibilul și contrariul ar fi cuvintele ce definesc Anii frigului. Privit panoramic, cel mai recent volum al lui Dan Stanca este, așa cum afirmă însuși autorul, „un proces spiritual, în care plec de undeva de foarte jos, sau în orice caz dintr-o materie frământată și foarte chinuită, ca să ajung la o transparență unde sensurile spirituale se pot desluși”.
Romanele Simonei Antonescu aduc o prospețime neașteptată în literatura română contemporană, lucru pe care îl observă și Ion-Valentin Ceaușescu, pe SemneBune.ro, în prezentarea făcută romanului ”Hanul lui Manuc”: ”Mă bucur că există autori (sau se pare că mai mult autoare) care se întorc în trecut și care au depășit cumva paradigma (sau moda) autoficțională sau mizerabilistă și scriu și astfel de cărți. E clar un pariu riscant, fiindcă dacă nu cunoști bine istoria și dai cu bâta-n baltă o să fie mereu cineva care se pricepe și care o să te taxeze de fug literele de pe pagină de rușine. Și, în plus, pare cumva desuet să scrii despre ceva ce s-a întâmplat demult când există atât de multe subiecte ofertante în zilele noastre, însă eu cred că e fals. Poveștile bune și talentul scriitoricesc pot transforma orice subiect, din orice timp, într-o carte de succes sau măcar într-una bună. Și e cazul Simonei Antonescu, căreia nu-i lipsește talentul chiar deloc, și al cărții pe care a scris-o. Am citit-o pe vară, departe de București, cu bucuria copilului care dă peste un lucru miraculos și care e în stare să stea ore întregi într-un loc și să se joace cu el. Nu numai că nu e deloc o lectură grea sau prea solicitantă, este tocmai invers. Te afunzi într-o lume apusă și descoperi ce nu merge la lumea de azi, întâlnești personaje din trecut și dai acolo peste tine și ai tăi. O carte reușită!”
Horia Tecău scriitor? Da, ar putea spune Cristian Pătrășconiu, după ce a citit cartea tenismenului, ”Viața în ritm de tenis”, publicată la Curtea Veche Publishing: ”Este vorba despre un volum cochet publicat acum mai bine de jumătate de an la editura Curtea Veche – ”Viața în ritm de tenis”. E un concept editorial datorat doamnei Raluca Dinca. E o carte pe care piața probabil că o cerea – merg, de regulă bine, poveștile spuse direct de către marii campioni; dar nu e numai atît. Volumul lui Horia Tecău are, de asemenea, o evidentă și puternică și tonică notă pedagogică. Și aceasta este foarte bine – cu atît mai mult pentru o țară, pentru o lume (așa cum este lumea românească) în care există, vai, multe exemple de pedagogii ale eșecului și cu mult mai puține cele de semn contrar. Prin urmare, nu cred că formulez deloc într-un registru excesiv dacă spun că, atunci cînd îl asculți pe Horia Tecău cum vorbește (și m-am bucurat să o fac de mai multe ori și, mai ales, să citesc scripturi ale declarațiile sale de la finalurile de meciuri, fie ele victorii sau înfrîngeri), te gîndești că tenisul nu e, cum foarte frumos s-a spus despre el, doar ”un sport al dialogului”, ci și, ca și șahul, un sport al minții.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Augustus”, de John Williams
