„Asasinul timid”, de Clara Usón
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom Actual, Iași, 2021
Traducere din limba spaniolă și note de Mariana Sipoș
„Ca fost avocat, îmi repugnă standardele, nu cred, de exemplu, în UNITATEA romanului, cred, asemenea lui Cervantes, că romanul este „scriitură dezlănțuită” și că în el încape totul, chiar și dezordinea, dacă are un scop, dar după câteva pagini mă mustră conștiința, cum aș putea justifica salturile neașteptate de la Sandra Mozarovski la mama mea, de la mama la Wittgenstein, de la rege la mine însămi? știu eu spre ce mă îndrept? merg spre ceva anume? (și dacă merg spre un loc anume, de ce fac atâtea ocoluri?) și încerc să mă conving că acest joc pe care îl inventez are anumite reguli și o logică.” (pag. 111)
O declarație sinceră a Clarei Usón, una dintre marile scriitoare spaniole ale momentului, despre felul în care a decurs construcția acestui roman atipic, în care utilizează mai multe glasuri, mai multe personaje, pentru a realiza un autoportret complex despre adolescența, tinerețea și maturizarea forțată în perioada post-franchistă. Pentru că volumul este și despre asta, despre istoria Spaniei, despre felul în care tinerii au preluat inițiativa pentru a reuși dezvoltarea țării, intelectuală, socială, economică, după decenii întregi de dictatură.
Sintetizând, autoarea spaniolă se folosește în construcția sa de trei personaje principale pentru a creiona o lume alcătuită dintr-o multitudine de portrete. În primul rând, vorbim despre Sandra Mozarovski, o actriță spaniolă ce moare prea tânără, în împrejurări misterioase, un personaj ce ne ajută să înțelegem mai bine epoca, aceea de la finalul regimului Franco și de după finalul acestuia, în care se realizează, ca în orice sfârșit al unei dictaturi, o tranziție complicată și complexă. Spania trece de la libertatea inexistentă la libertatea (re)descoperită (care deseori este prost înțeleasă sau, dimpotrivă, este vădit protestatară, a se vedea scena cu nudismul celor două fete), de la primele filme în care se dezvăluie părți ale trupului feminin la aventurile erotice ale tânărului Juan Carlos. Cele din urmă întâmplări o au în centru pe Sandra Mozarovski, o frumoasă actriță adolescentă ce joacă în filme de duzină, dar în care sânii se arată printre cămășile descheiate, și care are o relație cu regele, din care iese răvășită psihic și fizic și îi grăbește sfârșitul, la doar 18 ani.
Un al doilea personaj care o ajută pe Clara Usón să înțeleagă mai bine lumea este Ludwig Wittgenstein, un personaj complex și neobișnuit, cel care a dăruit lumii o ultimă filosofie sau cel puțin așa pretindea inițial, pentru ca apoi să o abandoneze și să scrie din nou, printre alte multe pasiuni și locuri în care a încercat să se refugieze.
„Mama și Ludwig! Nu se pot imagina două persoane mai diferite și totuși amândoi au ajuns la o concluzie identică: nu mă plâng, a fost bine, viața mea a meritat să fie trăită. Mă îndoiesc că Sandra Mozarovski ar fi spus același lucru.” (pag. 142)
Și totuși aceste personaje (adăugați aici pasaje și gânduri din Pavese, Borges sau Camus) sunt doar tangențiale, scriitoarea folosindu-se de ei pentru a ne dezvălui adevăratul ei scop, acela de a-și realiza autoportretul, de a ne zugrăvi evoluția sa de la o adolescentă timidă, introvertită și care avea relații distante cu părinții săi la o scriitoare de succes, matură și experimentată. Această evoluție este însă foarte complicată și puțin a lipsit să fie și eșuată. Clara Usón (sau personajul Clara, al treilea din cele enunțate de mine) a trecut prin episoade întunecate, marcate de abuzuri repetate de droguri și de medicamente, de clinici de dezintoxicare și de ședinții zilnice, săptămânale de terapie, pe care nu le va uita niciodată. Și, în plus, a fost o perioadă în care au existat încercări repetate și ratate de sinucidere, asumate, sinucigașii fiind acei „asasini timizi”, de care vorbea Cesare Pavese și la care face referire și titlul.
În acest context, Clara Usón vorbește despre relația complicată cu mama sa, care a evoluat de la o distanțare (poate și aversiune) până la afecțiunea impusă de apropierea de moarte. Inițial, cele două surori, Clara și Blanca, erau privite de părinți drept copiii nedoriți, iar certurile sau, dimpotrivă, distanțarea rece erau la ordinea zilei, pentru ca, în timp, încercările repetate de sinucidere ale Clarei să le apropie pe cele două, mama fiind cea care o salva de fiecare dată, cea care o veghea la capătul patului, cea care i-a impus dezintoxicarea și abstinența și cea care astfel a salvat-o și a împins-o spre maturizare. Să fi fost împăcarea prea târzie?
„M-am obișnuit să fiu o umbră sechestrată în laborioase jocuri de umbre prin care încerc să opresc fluxul unei vieți impure, imprevizibile, absurde, care amestecă lucruri disparate, alăturând persoane care nu au nimic de-a face unele cu altele, eu și mama mea, de exemplu; mama ar fi meritat altă fiică, eu aș fi preferat altă mamă, la început, după aceea, când era deja prea târziu, nu.” (pag. 197)
Și sunt mult mai multe subiectele atinse în acest roman, fie că vorbim despre transformarea tinerilor în adulții de mai târziu, cei care au pus umărul la progresul spaniol, fie că discutăm despre sentimentele pe care le-a trăit Clara observând evoluția țării sale după dictatură. Clara Usón scrie o carte excelentă, cu multe planuri suprapuse și greu de încadrat într-o anumită categorie: autobiografie, roman istoric, scenariu de film, cronică a unor vremuri de tranziție de la dictatură la democrație. Abia aștept, acum, să citesc și celălalt roman tradus la Editura Polirom, „Fiica Estului”.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, Filtm.ro)
