”Pe urmele tatălui. O poveste de iubire”, de Mireille Abramovici
À l’encre rouge
Editura Humanitas, București, 2017
Traducere din franceza de Adina Cobuz
Arareori exista povesti unice de viata! De cele mai multe ori, intalnim, aflam, ne confruntam cu experiente, intamplari, parcursuri similare … mai mult sau mai putin … Si poate ca – dintre toate etniile pamantului acesta – evreii sunt depozitarii multor povesti de viata asemanatoare, atat prin bogatia trairilor accumulate, cat si – uneori – prin tragismul acestora. Poate pentru ca istoria i-a silit la rataciri fara odihna, de-a lungul si de-a latul intinsului geografic, poate ca nu numai istoria cu vicisitudinile ei, ci si curiozitatea, dorinta de cunoastere si de implinire, i-a impins de multe ori spre tarmuri si taramuri noi. Cel mai adesea insa, au fost siliti sa se piarda, sa dispara ca fiinte omenesti, ucise de ura, de prostie, de rautate, de invidie, de toate cele rele scapate din cutia Pandorei. Mereu insa, le-a ramas speranta.
Speranta care stimuleaza determinarea.
Si aceasta carte extrem de emotionanta, atat ca tema tratata, cat ca scriitura, tocmai despre aceasta speranta vorbeste.
Despre experienta similara a multor familii evreiesti, smulse din viata lor, despartite si ratacite prin valtorile istoriei si despre experienta supravietuitorilor, hotarati sa-si clarifice descendenta, sa-si cunoasca radacinile si sa-si limpezeasca cauzele si conditiile in care au fost sterse de pe fata pamantului, rudele lor, parintii lor, coreligionarii lor. Speranta de a face dreptate celor disparuti, speranta de a stii cine sunt – prin cei ce le-au dat viata.
Mireille Abramovici, descendenta unei familii de evrei romani (o familie mixta), porneste cu hotarare sa descopere urma finala a tatalui ei, disparut in marasmul celui de-al doilea Razboi Mondial, arestat fiind de Gestapo, trimis in lagarul de la Drancy si fara un mormant care sa ii odihneasca osemintele. Dar al carui nume, prin aceasta extraordinara determinare a fiicei si unei parti din marea familie pe care a avut-o si din care o mica parte a supravietuit, exista astazi gravat – spre neuitare – in cateva locuri din aceasta lume. “In cimitirul crestin din Condé-en-Brie (…) unde preotul satului a ingaduit crearea unei mici zone evreiesti” … Si spune Mireille Abramovici ca “numele tatalui meu apare fara indoiala si la Memorialul Holocaustului de la Berlin, Poate se gaseste pe undeva si la United States Holocaust Memorial Museum din Washington? Se pare ca fotografia lui se afla si la Muzeul Yad Vashem, pe dealul amintirii din Ierusalim. Cate morminte pentru o viata franta inainte de vreme.”
Mireille Abramovici a avut o viata implinita. Spun – a avut – pentru ca a plecat dintre noi in anul 2016. “A avut o cariera in cinematografie, in montajul de film, precum si ca realizatoare de documentare si ca profesor.” Dar nu a avut liniste si nu a precupetit niciun efort, colindand lumea, accesand arhive, urmarind numeroase fire catre supravietuitori-martori, pana ce nu a reconstituit din fragmentele de istorie descoperite “povestea de dragoste dintre parintii sai, spulberata de razboi”. Si implicit, originile ei romanesti.
Isaac (Izu) Abramovici. Un fiu. Darul lui Dumnezeu. Nascut la Pitesti, Romania. Sotul Silviei (Sissi) si tatal a trei fete: Claude si gemenele Mireille si Anne-Marie. O victima a Shoahului.
Anul 2014 este anul aparitiei acestei carti, in limba franceza, in Franta, la Editura Les Impressions Nouvelles. Misiune implinita.
Cu cat efort. Cu cata determinare. Cititorii sunt martorii autoarei in drumurile si cautarile ei.
“Umblu cu toiagul meu de pelerine. Urmele lasate de Istorie n-au fost sterse cu totul, din fericire. S-au facut mari eforturi in Franta pentru adunarea, ordonarea, traducerea acestor file roase de timp, pentru transferarea pe microfilm a miilor de informatii salvate din debandada armatei naziste. Impotriva uitarii oamenii trebuie sa-si adune fortele cu repeziciune.”
Cititorii sunt martori cutremurati de tabloul anilor razboiului, de cumplitele lipsuri si griji, de eforturile de a supravietui, de psihologia amara si neomenia francezilor (unii dintre ei) … Delatiunea – la ordinea zilei – si iata ca “Documentele i-au scos pe toti la lumina, au turnat pentru o sticla de vin in plus, un porttigaret, o garsoniera eliberata.”
Cititorii sunt cutremurati de gandurile autoarei, fara liniste si odihna in cautarilei ei: “Cand da Dumnezeu cate o nenorocire, da la toti, fara deosebire. (…) Cutremurul nu si-a ales victimele, nici nu a facut politica, nu i-a descheiat la prohab pe barbati ca sa le verifice originea etnica. In fata naturii suntem cu totii egali – si la fel de nepunciosi.”
Cititorii sunt emotionati de putinele scrisori pastrate de Sissi – mama autoarei, scrisori care au circulat intre cei doi soti despartiti, sau intre Franta si familia ramasa in Romania. Scrisori care exprima toata durerea incercarilor acelor ani, dar si speranta. Scrisori cenzurate, macelarite, subliniate, taiate, dar care reusesc sa tina legate sufletele oamenilor si sa mentina vie speranta. “E greu sa fii jidan si strain si sa traiesti in vremurile astea. (…) Sunt inca tanar si n-am sa las razboiul sa ma distruga, sau cel putin n-am sa-l las sa-mi ia tineretea sufleteasca si bogatiile dinlauntrul meu.”
Scrisori in care “toti se mint din dragoste”, pentru ca in Bucuresti este pogrom.
Dosarul “Cercetari tata” este din ce in ce mai stufos. Plin de nume de oameni, de prieteni, de colegi, plin de copii ale actelor descoperite de-a lungul si de-a latul Europei. Mireille ajunge si in Romania, la Bucuresti, de unde consemneaza: “Nu mai sunt exilata pe tarmul incetosat al originilor mele nedefinite. Ma inteleg eu pe mine ceva mai bine. (… Devin romanca …)”
Calatoria prin viata a lui Isaac Abramovici s-a incheiat in tarile baltice, in Lituania, la Kovno, unde fiica sa ajunge “intr-o dimineata rece de toamna”, “la Fortul IX, destinatia finala a Convoiului 73.” Si din nou speranta. Mireille consemneaza “Pe zidurile scrijelite sper sa zaresc, printre desenele tuturor acelor condamnati la moarte, o semnatura care i-ar putea apartine tatalui meu. (…) Zgarii cu unghiile pamantul negru si umed. Iau cu mine un pumn de tarana, intr-o cutie de fildes sculptat, urna mea funerara. Poate ca aici e si o particica din el, ramasa-n asteptare de-a lungul anilor?” (…) Ma aflu in Pravieniskes. (…) In imensele turbarii din mlastini, caut locul precis unde trebuie sa se fi intamplat totul. Apoi traiesc groaza. Din nou, pacanitul armelor si zgomotul de cadere pe pamantul in descompunere. Pe o piatra, steaua evreiasca incrustata spune povestea istoriei ingropate sub frunze”.
Izu Abramovici avea 30 de ani si era un muzician talentat.
Poemul lui Fondane “Cantul trecutului, urmele de pe covor …”
Si astazi inca, dupa atatea dovezi, negationisti isi fac auzit glasul si isi zanganesc armele defaimarilor. Si astazi, inca, ziua de ieri reprezinta pericolul de maine.
Cartea aceasta, o poveste care te copleseste prin tragismul ei, deopotriva cu speranta in adevar si hotararea de a furniza acest adevar generatiilor nascute dupa Shoah – se citeste cu durere. Dar se citeste si cu mult respect pentru cea care a fost Mireille Abramovici, pornita precum – as indrazni sa spun – Vitoria Lipan – pe urmele ucigasilor, in cautarea unui mormant de negasit concret, dar aflat in fiecare brazda a mult incercatei Europe. O Europa amenintata si astazi de recrudescenta antisemitismului, xenofobiei, populismului… Mai exista speranta? Pentru noi, pentru copiii nostri, pentru copiii copiilor nostri?
