”Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”, de Tatiana Niculescu
Editura Humanitas, Colecția Memorii-jurnale, București, 2019
„Această poveste de dragoste – cea mai hulită, cea mai bârfită și în secret cea mai invidiată din istoria României.” (pag. 231)
Cam așa se poate rezuma povestea pe care a încercat să o spună, cu aceeași savoare ca și în cărțile anterioare, Tatiana Niculescu. De altfel, cam asta este și formula succesului celor mai recente cărți semnate de această autoare: a încercat să aducă în fața publicului adevărata imagine a unor personaje destul de controversate, atât în epoca în care au trăit, cât și mulți ani după dispariția lor; s-a refugiat în arhive, a studiat documentele din vremea vieții lor, dar și biografii, jurnale, autobiografii, cărți de istorie, romanțate sau nu, și avem acum cărți de popularizare despre Arsenie Boca, Corneliu Zelea Codreanu sau Carol II și Elena Lupescu.
Pentru cei pasionați de istoria României, mai cu seamă cea recentă a secolului al XX-lea, povestea de iubire dintre Carol al II-lea și Duduia, suișurile și coborâșurile vieții domnești și personale ale lui Carol, pierderile teritoriale din 1940, dificultățile de comunicare cu partidele istorice erau cunoscute în ansamblu. Era nevoie de o privire mai atentă asupra relației dintre cei doi și Tatiana Niculescu a realizat-o, în mare parte.
Fiecare dintre cei doi este analizat cu atenție, atât prin raportare la lucrurile pe care le-au realizat sau evenimentele și întâmplările la care au participat sau pe care le-au influențat, cât și urmărind cele rememorate de către contemporanii cu care au interacționat. Ceea ce este interesant este că, din acest volum, niciunul dintre cele două personaje aflate în centrul atenției nu iese ”rănit”, nu au defecte evidente, iar perspectiva din epocă și din prezent se poate schimba cu ușurință. Carol al II-lea, dincolo de aventurile sale de tinerețe, este un veritabil om de stat, care își dorește în timpul Regenței să se întoarcă rapid în țară, pentru a domni responsabil și a scăpa de partidele pe care le consideră străine intereselor românilor. După ce revine, se implică în toate aspectele importante ale domniei, încearcă să responsabilizeze oamenii politici, rotește guvernele, dar rotițele istoriei nu îi sunt deloc favorabile: suferă teribil atunci când legionarii ucid oameni sau când ne sunt răpite teritoriile în 1940. În același timp, este zugrăvit ca fiind o persoană extrem de sensibilă, care se îndrăgostește rapid și total:
”De o inteligență sclipitoare și de o sensibilitate uneori maladivă, îl interesează tot, vrea să știe tot și are un mod de a gândi care li se pare unora de-a dreptul revoluționar. Când se îndrăgostește de o femeie, îi scrie epistole înflăcărate în franceză, presărate cu fraze englezești și cuvinte de alint românești, se dă de ceasul morții așteptând un răspuns, visează nopți la rând o atingere de mână furată pe ascuns, trăiește muzica, arta, culorile aproape dureros, frumusețea îi dă vertijuri, își plimbă iubita prin poezia romanticilor și îi face cele mai pasionale promisiuni de eternă fidelitate, fuge cu ea în lume, într-o nestinsă dorință de a fi la înălțimea strălucitoare a mamei lui și de a umple un gol sufletesc care pare fără leac.” (pag. 48)
În privința sentimentelor, Elena Lupescu pare a fi construită destul de similar. Deși contemporanii se gândeau că pasiunea ei pentru Carol al II-lea a fost tot timpul una interesată, fie pe plan financiar, fie pentru a hrăni un orgoliu de preamărire și de dorința de putere, s-a dovedit în timp că nu a fost deloc așa. Atunci când relația lor a fost făcută publică și după ce Carol al II-lea a decis să renunțe la titulatura de prinț moștenitor, Partidul Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbei, au pornit propaganda împotriva celor doi: lui Carol i se spunea ”orbit de pasiune, afemeiat și nestăpânit”, iar Elenei Lupescu ”fiica unui bocceagiu, o prostituată, o țigancă, o evreică vicleană și arivistă, o spioană bolșevică sau o femeie experimentată în promiscuități sexuale”. ”În rapoartele agenților din străinătate ai Siguranței e numită, cu vădite conotații erotice, Roaiba.”
Numai că ea este fericită numai cu puțin și cu relația sa. Desigur, își construiește o adevărată camarilă de prieteni și de oameni importanți, care o vizitează zilnic în vila cumpărată de Carol al II-lea din București, dar toate mărturiile concordă în a spune că ea nu se implică în politică sau se implică foarte rar, poate în câteva numiri în funcții ale favoriților săi. Își păstrează ambițiile de a fi regină, dar știe că acest lucru e aproape imposibil, are o relație de prietenie ce pare autentică cu viitorul rege Mihai. Și, cel mai important, își iubește cu pasiune viitorul soț, îi este confidentă, amantă (referirile la dimensiunile organului acestuia sau la eventuala afecțiune sexuală sunt… rare), cea mai bună prietenă:
”Prințul Carol avea nevoie de un prieten. Eu am fost acel prieten. El are încă nevoie de un prieten și de aceea îi sunt aproape. […] Ο aventură poate să dureze câteva săptămâni sau luni, dar o prietenie ține toată viața și devine și mai puternică odată cu trecerea timpului.” (pag. 84)
Dovada cea mai concretă a acestei afecțiuni este că Elena Lupescu a rămas pentru totdeauna alături de Carol al II-lea, și în timpul desprinderilor teritoriale, și după ce acesta a renunțat la tron în favoarea fiului său și a stat departe de țara pe care o iubea, așadar și după război. ”Dragostea noastră a stat ca o stâncă neclintită împotriva tuturor valurilor vieții și timpurilor”, scria Carol al II-lea în februarie 1940 și această propoziție cuprinde expresia tuturor deceniilor pe care le-au petrecut împreună.
Din păcate, tocmai perioada de după 1940, în care cei doi și-au petrecut zilele departe de România, colindând prin lume în căutarea unui loc statornic și sigur, avea nevoie de capitole mai consistente, fiind o perioadă despre care se știe mai puțin. Mi-ar fi plăcut ca Tatiana Niculescu să acceseze mai mult arhivele străine și să răspundă câtorva întrebări care rămân fără răspuns: De ce Carol al II-lea și Mihai I nu s-au văzut niciodată, după abdicarea celui de-al doilea? Care era adevărata relație dintre Mihai și Elena Lupescu? Din ce au trăit cei doi în Occident după 1940, știut fiind faptul că Carol al II-lea nu era un spirit întreprinzător precum Mihai I, care s-a întreținut și din munci mai puțin obișnuite pentru o viță regală? Și nu numai.
Însă dincolo de intrigile politicii, dincolo de război și rigorile monarhiei, suntem în fața unei cărți despre iubire, despre o relație de dragoste care a învins toate obstacolele, inclusiv preconcepțiile, bârfele și memoria scurtă a românilor din ultimii 100 de ani.
