„Ultimii cai din stepă”, de Maja Lunde
Editura Humanitas, București, 2022
Traducere: Ivona Berceanu
Maja Lunde oferă cu acest nou volum, prezentat pe linii temporale alternative, un amestec perfect de povești captivante, fapte istorice, dar și subiecte de reflecție. Romanul are o componentă distopică puternică, o bună bucată din el se axează pe schimbările climatice, dar în ansamblu atrage atenția asupra impactului omului asupra planetei. Mixând povești care se desfășoară pe continente și în timpuri diferite, Ultimii cai din stepă este și o poveste sensibilă despre supraviețuire și conexiune, despre oameni și animale și despre legăturile indestructibile care ne unesc și este al treilea semnat de autoarea norvegiană. Iubirea, sub forme diferite, este aici mult mai prezentă decât în celelalte două volume, la fel și diferitele forme de comunicare, analizate atent pe multe pagini. Dincolo de aerul sumbru, speranța este liantul tuturor poveștilor din roman.
”În primii ani după Colaps, oamenii au vorbit despre moartea tuturor animalelor, deoarece ecosistemul era complet bulversat. Când un element se oprea, totul se sista. Dar au uitat că există întotdeauna specii care preiau conducerea, care intervin și se adaptează. Și au uitat că noi, oamenii, ocupăm mai puțin spațiu decât înainte.” (pg. 17)
La fel ca și Istoria albinelor, noul roman Maja Lunde se concentrează pe o specie amenințată, de data aceasta takhi, o rasă rară și străveche de cai. Volumul începe în anul 2064. Eva și fiica ei locuiesc la ferma familiei în apropierea unui oraș abandonat din Norvegia, iar dezastrele ecologice au forțat majoritatea populației lumii să migreze spre nord. Pentru a asigura supraviețuirea cailor care trăiesc la ferma ei, Eva refuză să plece. Cea de-a doua narațiune are loc în Sankt Petersburg în 1884 și se concentrează asupra directorului adjunct al unei grădini zoologice, Mihail Alexandrovici Kovrov. După ce află despre existența cailor sălbatici din Mongolia, Kovrov organizează o expediție și capturează 16 cai pentru grădinile zoologice din Europa. Ultima narațiune descrie eforturile lui Karin, un medic veterinar german care, în 1992, aduce mai mulți cai sălbatici în Mongolia cu scopul de a-i reda sălbăticiei. Maja Lunde face foarte multe referiri la schimbare în acest roman, la implicațiile pe care le are, în funcție de viața și domeniul în care activează fiecare personaj. Dar ideea care se desprinde fără echivoc de fiecare dată este aceea că unele sunt schimbări sunt necesare, chiar dacă dureroase și necesită un efort uriaș din partea noastră.
”După ce majoritatea vieții mi-am trăit-o în mișcare este ca și cum m-aș fi ales cu o eternă neliniște, de parcă legănarea cămilei sau a calului ar fi adevărata stare a trupului meu și numai în aceste mișcări îmi găsesc adevărata odihnă.
Dar poate, mi-am spus, poate și eu aș fi putut ajunge într-un punct de cotitură, poate că aș putea să am și eu o astfel de experiență care să-mi răstoarne existența fizică și psihică, care m-ar fi fărcut să nu mai tânjesc să merg acasă, ci în lumea largă, și care mi-ar fi deschis apetitul spre călătorii în schimbul unui trai tihnit.” (pg. 205)
Deși structura generală a romanului păstrează cumva linia din Istoria Apelor, care mi-a plăcut foarte mut, multitudinea de detalii și dorința de a contura minuțios personajele și dea oferi o imagine cât mai veridică a fiecărui context în parte îngreunează misiunea cititorului de a decoda fiecare mesaj și structură în parte. Efortul literar și documentar este însă major și nu poate fi trecut cu vederea. Scriitoarea dovedește cu fiecare pagină că și-a rafinat în timp tehnica și dovedește din nou că interesul pentru câștigul pe termen scurt și mediu, fără a încerca o viziune în perspectivă, va duce la efecte dezastruoase. Unificarea planurilor reușește mai bine decât în Istoria albinelor, dar mai sinuos decât în Istoria apelor, între toate nefiind o legătură directă, o continuitate a poveșitlor sau a subiectului.
”Poate că ai hălăduit prin lume fără țintă, și ai mers în cerc. Toți oamenii se învârt în cerc. Fără pașaport și busolă nu vom reuși să mergem înainte. Un picior este mai puternic decît celălalt și ne atrage într-o direcție: cercul poate să fie foarte larg, dar tot cerc rămâne.
Marele cerc te-a readus aici și și-ai dat seama că va trebui să verifici cutia poștală. Întoarcerea acasă este cev firesc, nu? Indiferent cât suntem plecați, cutia poștală trebuie verificată.” (pg. 442)
Deși tonul general nu este dramatic, poveștile individuale nu duc lipsă de momente sensibile, în care personajele sunt greu puse la încercare. Ca și în cazul celorlalte volume, preferat ea este povestea care se desfășoară în viitor, mai ales datorită faptului că aici nu ai niciodată cum să construiești, ci trebuie să propui o viziune și/sau perspectivă diferită, în care scriitorul e liber să dea frâu liber creativității și imaginației fără a plăti tribut trecutului.
Cel de-al treilea roman al tetralogiei norvegiene a fost o surpriză ai mult decât plăcută, manipularea planurilor temporale și spațiale ajunge aici la excelență, la fel și arhitectura cadrelor, iar elementele surpriză reușesc să spargă greutatea temei și să dirijeze cititorul spre finalurile pe care scriitoarea le-a orchestrat ingenios.
”Am zăcut așa, aproape unul de altul, cu inimile și mințile înflăcărate, eu ardeam, deși noaptea era foarte rece, aveam sentimentul că ne aparținem unul altuia, că pământul de sub noi este al nostru, că toată planeta ne aparține, acel sentiment a fost cel mai intens pe care l-am simțit, propriul meu trup a fost eradicat, eu eram el, eu eram cerul, eu eram pământul pe care făceam, toate erau interconectate, inclusiv caii, care existau într-adevăr pe acest pamant și făceau parte din mine. Totul se oprește aici, m-am gândit, totul începe și se termină aici.” (pg. 257)
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: aftenposten.no, humanitas.ro)
