”Maria Tănase. Artista, omul, legenda”, de Stejărel Olaru
Editura Corint, Colecția Istorie autori români, București, 2019
Trebuie spus, încă de la începutul acestei recenzii, că volumul lui Stejărel Olaru nu este o biografie propriu-zisă, care să dezbată strict cele mai importante aspecte ale vieții și carierei marii artiste, intrată în istoria României. Nu este, de asemenea, nici un volum care să aleagă calea cronologică, de vreme ce nu începe cu nașterea și copilăria Mariei Tănase, ci cu cea mai mare iubire a sa. Din punctul meu de vedere, titlul acestui volum induce mult în eroare viitorii cititori; unul care ar fi fost mult mai potrivit ar fi fost cel pe care l-am ales drept titlu al acestei recenzii – ”Maria Tănase în arhiva serviciilor secrete românești”.
Așa cum spuneam, prima parte a volumului se concentrează pe cel considerat marea iubire a vieții Mariei Tănase, diplomatul și posibilul spion francez, Maurice Nègre, care a devenit, pentru ea, un fel de dragoste la prima vedere, tumultoasă și care a măcinat-o ani la rând (încă se gândea la el după război, nemulțumită că nu i-a dat niciun semn după plecarea acestuia din România). Chiar dacă Nègre a folosit-o pe Maria Tănase în anumite acțiuni specifice spionajului, ea nu a fost în niciun moment un angajat al serviciilor secrete britanice, ce încercau diferite misiuni de informare și de spionaj pe teritoriul României aservită deja intereselor naziste [cu privire la aceste misiuni, a se vedea și excelentul volum ”Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-al doilea război mondial”, de Dennis Deletant, apărut la Editura Humanitas.] În același timp însă, iubirea pe care i-a purtat-o lui Maurice și mărinimia sa în privința relațiilor personale, i-au adus, și în timpul războiului, și după aceea, o adversitate dovedită din partea serviciilor secrete. Maria Tănase a fost mereu pe lista scurtă a celor cercetați și a celor bănuiți de spionaj, indiferent de regim, dar a avut destulă șansă să nu fie niciodată arestată.
Cu alte cuvinte, s-a aflat permanent, în anii războiului, între ciocan și nicovală, între serviciile secrete românești, numite atunci Siguranță și SSI (Serviciul Special de Informații), și serviciile de spionaj străine, fie ele franceze (pe ramura Maurice Nègre), fie germane (Abwehr), de vreme ce nemții erau deja stăpâni în mare parte a teritoriilor românești. Ceea ce reiese din volumul lui Stejărel Olaru este că Maria Tănase a respins întotdeauna avansurile naziste, deși a cântat uneori – poate nici nu se putea altfel – pentru ofițerii detașați la București în cadrul unor evenimente oficiale și private. În schimb, relația cu SSI a fost mult mai tulbure, iar Stejărel Olaru oferă câteva argumente pertinente nu pentru un rol propriu-zis de agentă, ci pentru un sprijin dat acestei agenții de informații prin prisma relației amoroase pe care Maria Tănase a avut-o cu Eugen Cristescu, șeful SSI, care a folosit-o într-o serie de activități informative:
”Dar fiind temperamentul celor doi și dispoziția pe care au avut-o pentru senzualitate, o relație romantică dintre șeful SSI și frumoasa cântăreață nu este o surpriză. Prin urmare, ipoteza că Maria Tănase nu a fost o agendă recrutată de SSI, ci o colaboratoare directă a directorului instituției, Eugen Cristescu, având cu acesta o relație personală și intimă, este mult mai plauzibilă.” (pag. 144)
Mai departe, după 1945, în vreme ce cariera ei a continuat cu sincope, și relația sa cu noua direcție a Securității a avut suișuri și coborâșuri. De multe ori, a fost o victimă, fiind urmărită cu mai multe scopuri (pentru verificarea relației cu Nègre și cu serviciile secrete britanice, pentru a se descoperi dacă ea continuă să se afișeze cu străini din Occident, pentru a se trage concluzii asupra atitudinii sale dușmănoase față de noul regim), dar a devenit destul de repede și o colaboratoare a Securității, o informatoare, lucru cu care nu putem fi deloc împăcați. E adevărat că ea a avut un statut destul de lejer, nefiind nevoită să scrie rapoarte și să-și denunțe colegii, dar demersurile de apropiere de Securitate au fost făcute din proprie inițiativă, pentru a-și proteja poziția, pentru a câștiga bani, pentru a-și conserva cariera și ambițiile financiare (a fost mereu păguboasă, a împărțit bani în stânga și în dreapta, a fost pe rând săracă, bogată, din nou bogată). Atitudine care, indiferent de motive, nu poate fi iertată peste decenii:
”Nu există vreo îndoială în ceea ce privește existența unei relații de colaborare dintre Maria Tănase și Securitate, și anume cu Direcția a II-a Contraspionaj, între 1955 și 1962. Însă, cu excepția cazului Jakober, în arhiva Securității nu se mai regăsesc documente din care să rezulte ce alte informații a mai oferit, atât pe vremea când structura era condusă de Holingher, cât și în timpul lui Neagu Cosma.” (pag. 236)
În scurta ei viață (a murit la doar 49 de ani, fiind consumatoare înrăită de țigări!), Maria Tănase a fost o femeie destul de neconvențională, mai ales atunci când ne gândim la epoca pe care a trăit-o. A iubit nespus și a trecut prin mai multe relații, multe dintre ele devenite celebre. Prima dragoste adevărată a fost pentru regizorul Sandu Eliad, o relație care a durat aproximativ opt ani și a reprezentat pentru artista îndrăgostită de folclorul românesc și ieșirea în lume. Însă, indiferent de iubiții săi ulteriori (idila cu Constantin Brâncuși este expediată, pe drept temei, în doar câteva paragrafe – ”afirmația că cei doi s-au întâlnit anterior anului 1939 – la Târgu-Jiu sau la Paris – este falsă”, așa cum în căsnicia cu Clery Sachelarie a existat și dragoste, dar și multă înțelegere, în sens modern), pasiunea pentru Maurice Nègre a fost cea care a însemnat cel mai mult pentru ea. Aurora Șotropa, una dintre prietenele ei, spunea în anii 1980: ”Maria Tănase n-a iubit niciodată ca până la Maurice Nègre și niciodată de atuncea.” Chiar dacă generalizarea afirmației este discutabilă, ea oferă câteva adevăruri netăgăduite.
Cât privește cariera Mariei Tănase, volumului nu-i lipsesc amănuntele, deși ele reprezintă o mică parte a întregului. Debutul l-a avut într-un rol neînsemnat, în 1934, la doar 21 de ani, la Teatrul Constantin Tănase, pentru ca apoi șansa să apară prin noi și noi contracte, toate cu șansă, într-o vreme în care lumea de bine era împărțită între formele clasice de dans (tango, vals etc.) și cele mai moderne (foxtrot, jazz etc.), fără nicio apreciere pentru muzica autentică, populară, românească. A existat acolo și un ajutor important de la Constantin Brăiloiu, întemeietorul Arhivei de Folclor, și de la Harry Brauner, excelent folclorist și etnomuzicolog român, dar mai presus de acestea era vocea Mariei Tănase, excepțională, neobișnuită, atrăgătoare. Reușita sa a însemnat renașterea sau, mai bine zis, nașterea unui nou gen de muzică care să atragă masele, muzica populară românească.
”Maria Tănase. Artista, omul, legenda” este un volum care a necesitat multă muncă de documentare și care descrie câteva aspecte esențiale ale puținilor ani în care Maria Tănase a fost în centrul lumii românești. Ani intenși și controversați, care acum ies la iveală într-un mod clar și răspicat.
Puteți cumpăra cartea: Editura Corint.
(Sursă fotografii: EdituraCorint.ro, Economica.net)
