”Tatuatorul de la Auschwitz”, de Heather Morris
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din engleza Luana Schidu
M-am framantat cateva zile la rand, dupa lectura acestui “roman-confesiune”. Uimita si indignata de succesul international al cartii lui Heather Morris – 1 milion de exemplare numai in noua luni de la aparitie, intre ianuarie si septembrie 2018.
Voci apreciative, cu greutate in literatura, jurnalistica, critica literara la nivel mondial. Ba, zilele trecute, pe un post TV romanesc si vocea lui Radu Paraschivescu s-a raliat acestor aprecieri. M-a durut!
M-am framantat pentru ca mi-am pus intrebarea: oare numai eu vad altfel continutul acestei confesiuni? Si am stat in fata bibliotecii mele, in fata rafturilor in care aliniate, stau numeroasele carti citite de-a lungul anilor, mustind de oroarea si durerea experientelor traumatizante de la Auschwitz si Birkenau. Lagare din care s-a ridicat spre cer si viata transformata in fum a unor rude ale mele. Lagare prin care a trecut, supravietuind si Primo Levi, intrebandu-se in confesiunea sa zguduitoare “Mai este oare acesta un om?”
Confesiunea lui Lale Sokolov – fost Ludwig Eisenberg – savarsita timp de trei ani – intre 2003 si 2006, preopinentul avand 87 de ani la inceput si 90 in momentul incheierii povestii, undeva in Australia, sta in primele momente, pentru Heather Morris, sub “farmecul acestui smecher batran”. Si ne spune cronicara acestor amintiri: “Ca voce a povestii lui Lale, a devenit important pentru mine sa inteleg cum uneori amintirea si istoria valseaza impreuna si alteori se desprind, spre a prezenta nu numai o lectie de istorie, cum sunt multe, ci o lectie unica de umanism.”
Da, este adevarat ca in toate lagarele naziste au existat oameni care si-au riscat viata cu supramasura, pentru a fi de folos celorlalti mai slabi si mai neajutorati. Pentru o firimitura de paine in plus oferita altora, pentru un medicament salvator obtinut pentru altul… Dar de aici si pana la extraordinarul trafic de bijuterii, pietre pretioase, briliante, diamante, rubine, perle, preluate de la femeile care controlau hainele dezbracate de prizonierii sositi in lagare si predate muncitorilor polonezi, contra carnatilor si ciocolatelor strecurate in incinta (polonezi care munceau la constructia camerelor de gazare/incinerare… totul sub nasul nazistilor atat de stricti si atenti la ordinea si disciplina teutona). Polonezi care – majoritari – ar fi mancat in acei ani, evrei pe paine.
Acest Lale, evreul slovac Lale, numarul 32407, devine Tätowierer (tatuator), sub tutela lui Baretski SS-ist, apartine de acum politische abteilung (departamentul politic) si “se simte (de acum) ca un rege in patul sau luxos (singur intr-o camaruta a unei baraci). Si, tot ca un rege, “acum trebuie sa fie atent la motivele oamenilor de a se imprieteni cu el sau a-i face confidente (…) Mancarea e o valuta. Cu ea, ramai in viata. Ai putere sa faci ce ti se cere (…) Noua lui pozitie sporeste complexitatea supravietuirii. E sigur ca pe cand iesea din baraca sa, trecand pe langa priciurile oamenilor istoviti, i-a auzit pe unii murmurand cuvantul <colaborationist>.”
Lale este tanar, este bine hranit si prin urmare, instinctele sale sunt normale, ba chiar la cote inalte, astfel incat tatuand o tanara fata (34902) isi ridica ochii si o priveste. Si acesta este debutul povestii de dragoste, considerat plotul principal al confesiunii. Pentru care romanul de fata este atat de laudat si apreciat. Poveste de dragoste care pe tot timpul celor aproape trei ani de Auschwitz-Birkenau isi gaseste implinirea deplina. Adica nu numai priviri furate, schimburi dus-intors intre boccelute cu bijuterii si hrana consistenta, ba chiar si penicilina, ci chiar sex, sex adevarat, in intimitatea camarutei lui Lale, in patul sub salteaua caruia tronau alimentele si briliantele. Si asta la Auschwitz-Birkenau sub nasul SS-istilor, sub nasul lui Hoess si al lui Mengele. Greu de crezut!
Subploturile altor amintiri sunt palide, sporadice, abia apare fumul crematoriilor, abia se pomeneste de cenusa care cade asupra lagarului, abia se vorbeste despre oroarea selectiilor (stanga-moarte, dreapta-viata), uneori cu participarea lui Mengele, abia cateva cuvinte la reaparitia lui Leon, tovarasul sau tatuator (preluat de Mengele si proaspat scopit, dar lasat in viata).
Aceasta era atmosfera reala a lagarului sau “dragostea” lui Lale pentru Gita o converteste total? La Auschwitz si Birkenau sunt victime si invingatori si uneori nu mai exista diferenta intre acese conotatii.
Vin si zilele iernii lui 1945. Aprilie 1945. Cei doi iubiti se pierd unul de celalalt si fiecare isi incepe propriul periplu catre libertate. Lale are parte in continuare de o soarta de exceptie si spun asta pentru ca ajunge intr-un stat major sovietic, intr-un castel minunat care a apartinut SS-ului, in fata unei case de bani pline-pline… stiti cu ce? Cu bijuterii, pietre pretioase, bani etc, etc. Omul e pe linie si acum isi serveste cu devotament noii stapani, avand grija sa-si faca in continuare, partea lui.
Inainte insa de a ajunge la rusi, Lale plateste un serviciu si o informatie, scotand un diamant ascuns in gura si obtinandu-si numele pus pe o lista a SS catre un lagar din Viena. Mereu cu pungulitele cu pietre pretioase dupa el!
Uimitor aici – un fragment care pune niste semne apasate de intrebare: este Lale un jucator extraordinar de poker si merge la risc sau acesta este inca un adevar despre “eroul” nostru?
“Lale nu-i vede pe ofiterii SS apropiindu-se decat cand il ridica cu forta in picioare si-l imping pana intr-o cladire din apropiere. Lale se trezeste in fata batranului comandant, care ii face semn cu capul unuia dintre ofiterii SS. Acesta ii sufleca maneca lui Lale, dezvaluindu-i numarul.
– Ai fost la Auschwitz? intreaba comandantul.
– Da, domnule.
– Ai fost Tätowierer acolo?
– Da, domnule.
– Deci esti evreu?
– Nu, domnule, sunt catolic.
Comandantul ridica o spranceana.
– Cum? N-am stiut ca erau si catolici la Auschwitz.
– Erau de toate religiile, domnule, alaturi de infractori si detinuti politici.
– Esti infractor?
– Nu, domnule.
– Si nu esti evreu?
– Nu, domnule, sunt catolic.
– Ai raspuns <nu> de doua ori. Te mai intreb o singura data. Esti evreu?
– Nu, nu sunt. Uitati, sa va dovedesc.
Si spunand acestea, Lale isi desface snurul ce-i tine pantalonii, care cad pe podea. Isi agata marginea chilotilor cu degetele si incepe sa-i traga in jos.
-Opreste-te. N-am nevoie sa vad. Bine, poti sa pleci.”
De la rusi, Lale pleaca bine garnisit cu pietricele sale valoroase si o intinde catre Slovacia, unde se prezinta nu cu acte – ci cu numarul tatuat pe brat. Si mai departe, spre Bratislava, unde isi regaseste o parte din familie, sora sa Goldie fiind casatorita cu rusul Sokolov. Si isi incepe cautarile Gitei.
“Gita merge pe strada principala impreuna cu doua prietene cand vede o caruta caraghioasa trasa de un cal. In ea sta calm un tanar. Ea paseste pe carosabil. Timpul se opreste in loc: calul se opreste de bunavoie in fata tinerei femei. Lale se da jos din caruta (…) Un tanar cuplu printre atatea altele, intr-un oras devastat de razboi.”
In Epilog aflam ca “Lale si-a schimbat numele de familie in Sokolov, numele rusesc al surorii lui maritate – un nume mai lesne acceptat decat Eisenberg in Slovacia controlata de sovietici.” Ceea ce nu i-a ajutat foarte mult, trecand in timp prin nationalizarea afacerilor sale, prin condamnari, prin pierderi materiale, insa “Lale si Gita avusesera inteligenta sa-si puna bine o parte din avere”.
Asa ca, mituind, Lale a iesit din inchisoare, cei doi si-au facut bagajele, au ajuns la Viena, apoi la Paris, si-au procurat apoi pasapoarte false si au ajuns la Sidney, au pus la cale afaceri banoase, au petrecut concedii luxoase si l-au avut pe Gary, fiul lor. Ni se spune ca “toate sustinute de o dragoste pe care nicio greutate nu izbutise s-o zdrobeasca.”
Tot ce se poate, eu insa raman la gustul amar al acestei lecturi, la ideea “farmecului unui smecher”, la “despre ce au fost nevoiti sa faca (cei doi) pentru a supravietui”. La ideea ca acest om a “avut o orientare”. “a stiut sa foloseasca vremurile si slabiciunile celorlalti in folosul propriu”
Sau poate ca ma insel, in viata trebuie sa nu conteze nimeni si nimic, decat propria ta persoana, interese, dorinte, supravietuire.
Prin urmare, acest roman elogiat nu este un memorial al lagarelor naziste asa cum au fost ele, ci un memorial al experientelor lui Lale Eisenberg, asa cum a vrut el sa le povesteasca, nu este un roman de dragoste adevarat, ci o atractie transformata intr-o tovarasie solida a doi oameni extrem de alunecosi si abili intr-ale vietii.
Si in cele din urma, scriitura doamnei scenarista Heather Morris nu mi-a spus nimic. Poate ca prin mintea si sufletul ei nu a trecut nimic din tragedia Holocaustului sau poate ca au tinut-o pe loc cuvintele-cerinta ale lui Lale Sokolov: “Va trebui sa nu ai prejudecati in legatura cu ceea ce-ti voi povesti. (…) NU vreau niciun bagaj personal in povestea mea.”
Am citit ca “Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare, iar lansarea serialului TV este proiectată pentru ianuarie 2020, spre a marca cea de-a 75-a aniversare a eliberării lagărului de la Auschwitz”:
Aici aveti linkuri catre site-ul autoarei si catre site-ul cartii.
Pe coperta patru a volumului, un citat din Il Mattino spune” Un roman vindecator despre dragoste si altruism”.
Repet ca am scris aceasta mica recenzie, tocmai pentru ca nu cred in aceste cuvinte. Cred in cuvintele lui Benjamin Fondane. De la Yad Vashem – Ierusalim, la intrarea in Hall of Names:
“Remember only that I was innocent
and, just like you, mortal on that day,
I, too, had had a face marked by rage, by pity and joy,
quite simply, a human face!” Benjamin Fondane, Exodus, Murdered at Auschwitz, 1944
