„Jimi Hendrix își spune povestea. De la zero”
Editura Publica, Colecția Victoria Books, Bucureşti, 2016
Traducere din engleză și note de Paul Slayer Grigoriu
Moto: ”Toate lucrurile pe care le socoteam importante înainte de a scoate un disc de succes au rămas la fel de importante. Să încerc să-i înțeleg pe oameni și să le respect sentimentele, indiferent de poziția mea sau de a lor. Lucrurile frumoase au rămas aceleași, apusul și roua pe iarbă. Nicio avere materială nu schimbă felul în care văd aceste lucruri. Dacă ești în căutarea fericirii adevărate, te întorci la cele mai fericite zile din copilărie. Îți amintești când îți plăcea să te joci în ploaie?” (pag. 180)
”De la zero” nu este propriu-zis autobiografia lui Jimi Hendrix, deși întrunește multe dintre caracteristicile unei astfel de cărți: Peter Neal a organizat imensul material provenit de la Jimi (scrisori, interviuri, versuri, propriul jurnal etc.) sub forma unei narațiuni, care curge lin și ne oferă o imagine aproape de realitate, deci aproape de perfecțiune, dincolo de ceea ce noi cunoșteam despre omul Hendrix, după așa mulți ani. În cei patru ani în care el a ars intens (1966-1970), în care s-a făcut cunoscut în întreaga lume, a oferit suficient material pentru o altfel de autobiografie, tocmai pentru că s-a lăsat de cele mai multe ori expus, totul ducând la o imensă epuizare fizică și mentală.
Dincolo de tentația de a vă expune și eu, la rândul meu, cartea în manieră cronologică, sunt multe lucruri care mi-au rămas în minte și m-au impresionant. În primul rând, imensa iubire a lui Jimi Hendrix pentru muzică, pentru chitara sa, de unde, credea el, putea proveni o nouă modalitate ca lumea să se schimbe într-una mai bună. Iubirea sa pentru muzică este totală, toate celelalte (mâncarea, fetele din grupurile de groupies, uneori chiar și familia) sunt doar simple amănunte ale vieții, care pălesc în comparație cu chitara sa, cu melodiile sau versurile pentru care și prin care trăiește.
”Îmi place chitara cel mai mult. E parte din mine acum. Dar nu neapărat chitara mă interesează. Încerc să-mi transmit muzica. Muzica e foarte serioasă pentru mine. E felul meu de a spune ce vreau să spun. Aud sunete și, dacă nu le îmbin, nimeni nu o va face.” (pag. 115)
Tocmai această pasiune, transpusă în melodii celebre, în acorduri nemuritoare, în concerte înnebunitoare avute prin Europa (Marea Britanie, locul de unde a început totul, apoi Suedia, Franța, Germania etc.) și prin State sau Canada, a fost aceea care i-a dus și pieirea. Au fost pentru ani atât de intenși încât aproape nimeni nu i-ar fi rezistat, erau alte timpuri, erau mult mai puțini bani, organizarea era slabă și Jimi, alături de colegii săi din Experience, trebuia să suporte rigorile unei perioade continue de turnee, ceea ce însemna concert aproape zilnic, trambalarea dintr-un oraș în altul, probleme cu autoritățile, dar mai ales cu viciile lor, cele mai periculoase fiind drogurile.
Evoluția spre dizolvarea personajului se observă foarte clar odată cu trecerea paginilor: dacă la început tânărul Jimi era extaziat de ceea ce își dorea să devină, chiar copilăros și inocent, dornic de a învăța și de a ajunge să treacă de la micile cluburi la marea scenă (vom aflat astfel de pasiunile lui de început, de la Muddy Waters la versurile lui Bob Dylan), treptat personajul devine din ce în ce mai puternic, mai sigur pe el, pentru a decădea dintr-o dată, brusc, iar cuvintele sale devin o înșiruire, aproape de neînțeles, de gânduri filosofice, de gânduri despre droguri, alternând zona psihedelică cu posibile probleme psihice. Era, în mod clar, foarte epuizat, iar finalul intervine la doar 27 de ani, după o supradoză de medicamente:
”De când am intrat în faza asta, nu am avut deloc timp să stau singur. N-am putut nici măcar să strâng bani ca să mă duc pe dealuri, pentru că mereu apar probleme, mereu obstacole. Sunt foarte obosit. Nu fizic. Mental. Capul meu e acum într-o stare în care am nevoie să mă odihnesc sau o să plesnesc repede, peste câteva ore sau câteva zile. Parcă e – cum îi zice? Cădere nervoasă. Am avut vreo trei de când sunt în branșa asta.” (pag. 209)
Cu toate acestea, Jimi Hendrix este cu totul altfel decât mi-l imaginasem: un om foarte inteligent, care învățase chitara prin studiu individual intensiv și care nu apucase să învețe în mod temeinic notele muzicale; un om care avea viziuni și care a fost foarte implicat în mișcarea de emancipare a negrilor, cât și în cea pentru pace, în contextul războiului din Vietnam; un om care a influențat în mod benefic muzica de la sfârșitul anilor 1960 și mult după aceea, în ciuda vârstei sale tinere, a anturajului, a viciilor și a vieții tumultuoase, în general, pe care a dus-o.
La final, vom descoperi că ”De la zero” este o carte care te face să se (re)îndrăgostești de personaj, de omul Jimi Hendrix și de muzica lui nemuritoare, te face să îi retrăiești cariera și să cauți noi amănunte despre aceasta, care sunt dincolo de ceea ce am găsit aici, în paginile acestui volum. Dar ceea ce este cel mai important este că trebuie să trecem dincolo de om pentru a ne da seama că opera este cea esențială și că ne vom reapuca astfel de ascultat temeinic adevărat muzică, printre care vom descoperi și multe piese ale lui Jimi Hendrix.
