”Două veacuri de populism românesc”, de Robert Adam
Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2018
”Dacă am schematiza populismul în câteva trăsături caracteristice, acestea ar fi: caracterul transideologic, revolta omului obișnuit împotriva elitei, neîncrederea în intelectuali și politicieni corelată cu încrederea în popor ca depozitar legitim al puterii, orientarea spre trecut ca model pentru viitor și negarea progresului, mica proprietate privată ca bază a dinamismului și echității economice, înclinarea spre democrație directă sau spre un lider puternic ca formă de guvernare.” (pag. 12-13)
Plecând de la aceste trăsături, dar nu numai, Robert Adam reconstruiește istoria populismului românesc, de la începuturile sale până în prezentul pe care îl trăim, analizând atent și cu spirit istoric toate referințele existente, diferite curente și partide politice, atât din secolul al XIX-lea, cât și din perioada interbelică, cea comunistă sau cea post-comunistă. Analiza cuprinde așadar două secole, după cum îi spune și titlul, în care populismul s-a născut (aproape revoluționar), a evoluat și a căpătat diferite nuanțe, ajungând în unele perioade chiar la guvernare. Dincolo de câteva ”slăbiciuni”, ”Două veacuri de populism românesc” este o lucrare de referință istorică.
Populismul românesc, consideră Robert Adam, a început odată cu mișcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821, mai precis odată cu scrisoarea acestuia către boierul Nicolae Văcărescu, care conținea celebra expresie ”Patria se cheamă popolul, iar nu tagma jefuitorilor!”. Apoi, după eșecul acestei revoluții, populismul se manifestă moderat, pentru că marii boieri stăpâneau încă țara, pământurile, domnia, iar partidele politice încă nu apăruseră. Au mai existat câteva scântei în timpul revoluției de la 1848, dar a trebuit să așteptăm ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea pentru a-i descoperi pe ”adevărații propovăduitori ai populismului, cei care i-au dat amploare și rigoare doctrinară”, Constantin Dobrogeanu-Gherea și Constantin Stere, ambii născuți în Imperiul Țarist, ambii veniți peste Prut și ambii având vieți aventuroase anterior, foarte bine sintetizate de autor.
Plecând de la problemele cele mai importante ale țărănimii românești, cel puțin la prima vedere – problema electorală și reforma agrară –, cei doi au pus în prim plan această pătură socială asuprită de veacuri în Țările Române și și-au folosit inteligența pentru a utiliza populismul ca principală idee a curentelor politice și sociale la care au pus umărul, respectiv socialismul în cazul lui Dobrogeanu-Gherea (”Gherea e un socialist aparte, necanonic.”), poporanismul în cazul lui Stere (”unul dintre cei dintâi teoreticieni ai populismului agrar”), curente foarte atent analizate, din perspectivă istorică și documentară, în această carte. Dacă vom privi cu atenție doctrina poporanismului, așa cum a fost ea enunțată de Constantin Stere, vom putea descoperi chiar esența dintotdeauna a populismului:
”Iubirea nemărginită pentru popor – sub care se înțelege totalitatea concretă a maselor muncitoare și producătoare – apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă și sinceră spre a-l ridica la înălțimea unui factor social și cultural conștient și neatârnat. (…) 1) Că poporul numai el singur are dreptate, că el, veșnicul martir, veacuri întregi a muncit și a vărsat sângele său pentru a ridica pe umerele sale întreaga clădire socială și 2) că toate păturile superpuse au, din pricina aceasta, față cu poporul o datorie atât de mare, că dacă ar dori sincer să o plătească, n-ar putea, cu toate jertfele, cu tot devotamentul și abnegația lor, să plătească măcar procentele”. (pag. 55)
Dincolo de socialism și poporanism, care totuși erau la acea vreme forme de populism ”cu față umană”, trecem în faza populismului cu nuanțe extremiste, odată cu apariția sămănătorismului, legați de revista cu același nume (1901-1910) și de numele lui Nicolae Iorga. În paginile ei, Nicolae Iorga a lansat suficiente idei bune, dar și suficiente idei discutabile. În privința literaturii, de exemplu, el își dorea o literatura română bună, care decăzuse cumva după dispariția celor trei mari scriitori – Creangă, Eminescu și Caragiale, dar în același lucru punea accentul pe xenofobie, când vorbea despre taxe pe tot ceea ce reprezintă literatură străină, măsuri sancționatorii pentru cei care studiază în străinătate și nerecunoașterea diplomelor obținute acolo. Iar aceste exemple sunt, totuși, printre cele mai nevinovate.
Nu-i de mirare că sămănătorismul a determinat nașterea a două feluri de curente populiste în următoarea perioadă. Primul dintre ele este mai nevinovat, poate chiar neașteptat, având un succes destul de mare în preajma Marii Uniri și anii imediat următori. Această formă de populism – țărănismul – este una politică, exprimându-se mai curând bune intenții, apoi pe tărâmuri concrete și mai puțin în plan ideologic. Sau, cum i se spune în carte, ”un populism agrar”, pentru că mizează pe o reformă agrară adevărată, fără a-și propune (și a realiza) multe alte lucruri. Prima sa formă mai puternică de exprimare a fost Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu, pentru a-și cunoaște desăvârșirea în Partidul (Național-)Țărănesc al lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache.
Pe de altă parte, accentele de xenofobie din Sămănătorul, semnate sau dublate de Nicolae Iorga (revizuite ulterior), au dus natural și la apariția unor populisme de extremă dreaptă, ultranaționaliste, începute cu Partidul Naționalist-Democrat Creștin al lui A.C. Cuza (apoi LANC) și continuate cu mișcarea legionară a lui Corneliu Zelea-Codreanu, un personaj care ”în interior cultiva elitismul, în exterior – populismul”:
”Sigur că populismul legionar prezintă similitudini cu naționalismul etnic și cu cel religios, dar are în structura lui și ceva vechi, care vine din istorie. Chiar dacă voia să întărească identitatea națională prin religie, Legiunea nu preconiza un stat teocratic. Exalta însă biserica luptătoare cu Scriptura și sabia, biserică pe care șefii Mișcării Legionare o voiau confundată cu Țara, trăind cu ea într-o armonie indestructibilă. Corneliu Zelea Codreanu era o natură mistică, un om cu o educație religioasă care l-a marcat profund.” (pag. 160)
Analiza celor pe care autorul i-a clasificat sub capitolul, lung de 200 de pagini, intitulat ”Avatarii populismului românesc”, se încheie cu o discuție despre antisemitismul din România (”nu românesc”, precizează Robert Adam), care, alături de antidemocratism, constituie maladiile congenitale ale legionarismului românesc. Desigur, antisemitismul a constituit în ultimele două secole un discurs al unei părți importante a partidelor sau elitelor românești, el pătrunzând mai greu la masa mare a oamenilor de rând, fiind în schimb un subiect al disputei dintre burghezia nouă românească și cea evreiască, mai bogată și mai puternică în multe momente. După cum spune Robert Adam, antisemitismul este ”boala liderilor politici, nu a poporului”, cel puțin până la momentul rebeliunii legionare.
Cea mai consistentă parte a volumului – ”Avatarii populismului românesc” –, o parte foarte interesantă, pentru că oferă lucruri și analize noi pentru majoritatea cititorilor, poate duce la următoarea concluzie:
”Populismele românești antebelice sau interbelice au eșuat rând pe rând din cauza incapacității promotorilor lor respectivi de a rezolva o problemă primordială: chestiunea agrară. Toate vorbeau în numele țăranilor, dar îi ignorau dramele reale.” (pag. 214)
Analiza perioadei comuniste și a celei postcomuniste este grupată în capitolul intitulat ”Culorile populismului” și cuprinde curente politice și nu numai, pe care le cunoșteam mai bine sau chiar le-am simțit pe propria piele, precum protocronismul lui Ceaușescu sau partidele și personajele de după 1989 care au activat pe tărâmul populismului, cum ar fi Partidul România Mare (beneficiarul unui ”studiu de caz” foarte interesant, ”un caz tipic de partid populist centrat pe un lider charismatic”), PPDD, George Becali, Adrian Păunescu, Marian Munteanu sau Noua Dreaptă. Mai curând, această parte a volumului este plină de date și informații, descrise și documentate, dar care nu par la fel pregnante din punct de vedere al analizei populismului.
În câteva rânduri, în paginile finale ale cărții, Robert Adam formulează concluzia că populismul asumat, de partid, a cam dispărut pentru moment din România, cu excepția discursului politic public, care este neasumat. O concluzie discutabilă, pentru că, din punctul meu de vedere, populismul înflorește în acești la cvasi-majoritatea partidelor care au succedat la guvernare, mereu preocupate de a stimula cu măsuri populiste populația săracă, cu unicul scop de a mai fi votate pentru încă un ciclu electoral, urmând ca, ulterior, caruselul să se învârtă în aceeași direcție. Nu cred că asumarea publică determină categorisirea ca populism sau nu, cel puțin în România prezentului, când nu mai există ideologii, ci acțiunile concrete și, slavă Domnului!, avem exemple zi de zi.
