”I.L. Caragiale și caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori”, de Dan C. Mihăilescu
Editura Humanitas, București, 2012
Dan C. Mihăilescu nu a scris o carte facilă și nici nu a încercat asta. Până la urmă, este o carte de critică literară, așa cum este instaurată încă de pe copertă, și nu va plăcea tuturor sau nu va intra în inima lor. Critica literară, eseul, lucrările de filologie nu sunt destinate masei largi a cititorilor și conțin de cele mai multe ori chei și chiar cuvinte pentru specialiști. Cu toate acestea, I.L. Caragiale, viața și opera lui sunt subiecte de maxim interes chiar și acum, la 100 de ani de la moartea marelui scriitor, suficiente ca să aleg această carte de la librărie pentru a cerceta lucrurile neștiute despre Caragiale.
De altfel, corespondența lui Caragiale este de cele mai multe ori lăsată la o parte, fiind cunoscută aprecierea pur românească pentru piesele de comedie (dintre care, distribuțiile din perioada comunistă ale pieselor ”O scrisoare pierdută” și ”O noapte furtunoasă”), dramele lui (deși câți dintre români mai cunosc subiectul piesei ”Năpasta”) sau momentele și schițele sale. Nu citim corespondența autorilor clasici români, puțini dintre ei au scris jurnale sau cărți de memorii, ”viețile” lui G. Călinescu sunt citite doar de studenții sau elevii de la filologie și nici de aceia. Și atunci de unde aflăm amănunte despre oamenii din spatele operelor? De cele mai multe ori, răspunsul este simplu: nu aflăm!
Așadar, provocarea lui Dan C. Mihăilescu (care a scris o carte similară și despre scrisorile lui Mihai Eminescu, pe care încă nu am citit-o) vine pe un tărâm propice, dar cu precădere un tărâm al specialiștilor: limbajul nu este întotdeauna pe înțelesul cititorului simplu, iar o sistematizare a lucrării pare a lipsi; de asemenea, mă așteptam la o carte mai vastă, mai ales că materialul studiat a fost imens (corespondența lui Caragiale ocupă peste un volum din Operele sale complete).
Cu toate acestea, este o carte necesară, care ne poate aduce multe descoperiri interesante despre omul Caragiale, despre modalitatea sa de a se ascunde în epistole, o paralelă între opera sa binecunoscută și omul din spatele ei, insuficient cunoscut în acest moment, cel puțin de către cei care îi cunosc numele și pretind că îi cunosc și opera.
La final (pentru că despre carte am scris mai multe pe ClubDiverta.ro), vă las în compania unor citate grăitoare din eseul lui Dan C. Mihăilescu:
”Caragiale a fost un scriitor neagreat de cei care fac regulile jocului. […] De aceea nimic nu sună astăzi mai nefiresc decât reproșul celor care i-au imputat lipsa de productivitate literară sau, mai direct, lenea. În realitate, supus unuia dintre cele mai violente tratamente critice din câte se pot aplica unui scriitor printr-un sistem social și literar de răspuns, Caragiale a fost, mai ales după 1895, un artist profund decepționat, pe punctul de a abandona pentru totdeauna literatura, un artist care și-a regăsit numai foarte târziu, și poate din întâmplare, echilibrul de scriitor și o parte din liniștea sufletească.” (Florin Manolescu, în Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, pag. 57)
”Practic, s-a trecut prin tot: prin psihanaliză și sociologia receptării, prin tematism și structuralism, prin semiotică, logică, teoria jocurilor și filosofie (nu au lipsit nici apropierile de Socrate și Heidegger!), prin etnopsihologie și comparatism (de la Plaut, Aristofan, commedia dell’arte și Moliere până la Gogol, Cehov și teatrul absurdului), cu afilieri nu doar la clasicism, realism, naturalism, dar și la expresionism și chiar existențialism. Din epigon al lui Courteline, Scribe, Sardou și Labiche, Caragiale a devenit precursorul lui Eugene Ionesco și Adamov. I s-au accentuat când comicul, când teatrul, când nuvelele, când gazetăria plus Momentele, când biografia din perspectivă psihanalitică ori sociologică.” (pag. 20)
”Fiecare carte poștală a lui Caragiale”, spunea Cioculescu în 1935, ”e un mic giuvaier de scris ordonat, egal, rotund, parcă trasat cu o infinit delicată peniță rondă, dar mai probabil obținut cu penița subțire și ascuțită întoarsă spre stânga. Grafia face bucuria profanilor, prin armonia și frumusețea ei; grafologii vor fi distingând stăpânire de sine, calcul, artificiu.” (pag. 73)
”Administrație, armată, arte, științe, litere, tramvaie, drumuri de fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil!” Avalanșa nemulțumirilor cu damf de masochism se dezlănțuie irezistibil: la masă, ochiurile sunt ”prea răscoapte”, mămăliguța ”prea pripită”, ciulamaua ”lăbărțată, nu destul de închegată și de prăjită”, friptura de porc ”n-are-a face cu purcelul nostru românesc de casă”, berea nemților ”n-are-a face cu berea franceză”, piersicile sunt ”mălăiețe” ș.a.m.d.” (pag. 161-162)
