„Fata mecanică”, de Anna Mazzola
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2024
Traducere şi note: Irina Bojin
Romanul scriitoarei britanice Anna Mazzola, Fata mecanică (trad., Irina Bojin, Humanitas, București, 2024), se încadrează destul de ușor în categoria operelor literare ce ar putea foarte bine să devină cărți cult, ceea ce implică o atmosferă distinctă și explorarea unui subiect specific, încă pendulez între categoria romanelor istorice, dar și a celor din subgenul științifico-fantasticului și ficțiunii speculative steampunk. Cu toate acestea, trebuie să spun că aceste două coordonate nu reușesc să cuprindă cu totul natura de gen a acestei cărți, editorii propunând și încadrarea în literatura gotică. Acțiunea este plasată în Franța secolului al XVIII – lea, în vremea domniei lui Ludovic al XV-lea al Franței, numit și Ludovic cel Bun, pe când Parisul era un oraș plin de contraste, ceea ce va face ca scena pe care se desfășoară acțiunea să fie ofertantă, complexă, hipnotizantă. Nu am putut să las cartea din mână fără să nu-mi fi dorit să mai citesc încă o pagină şi încă o pagină, atât de mult reuşeşte cartea să te acapareze.
Romanul reușește să dezvolte toate aceste trei planuri, am apreciat modul în care s-a pus accent pe destinul a trei femei diferite atât prin clasa socială din care provin cât și prin educația primită. Urmărim destinul lui: Madeleine (fată provenită din pătura de jos, fostă prostituată, în prezent devenită camerista unei domnișoare educate), Véronique (fiica unui om de știință de geniu care o pregătește să-i calce pe urme) și Jeanne, marchiza de Pompadour (doamnă de la curte, amantă a regelui care va avea o influență semnificativă asupra vieții Franței din secolul al XVIII – lea).
În debutul cărții sunt în prim-plan creațiile lui Reinhart om de știință, mécanicien, care vrea să reproducă viața în mecanismele sale automate. Termenul în universul steampunk este de automaton, în traducerea aceata se folosește termenul de automat, ceea ce numește o mașină care imită mișcările ființelor însuflețite. Fata mecanică este una dintre aceste fabuloase invenții de-ale sale pe care o concepe la cererea regelui Ludovic al XV-lea. Este interesant de urmărit raportul dintre trei medii diferite prin intermediul portretizării a trei personaje feminine, observăm cum linia dintre sărăcie și bogăție este una destul de artificială, dat fiind că și Madeleine se bucură de puțină educație, de altfel doar așa reușește să ajungă în strania casă a lui Reinhart, bănuit de poliție că ar fi vinovat de efectuarea unor practici oculte. Lumea lui Reinhart pare să nu aibă nimic comun nici cu viața celor ca Madeleine, nici cu viața celor ca marchiza de Pompadour, cu toate acestea planul său și al lui Véronique. Fiica lui Reinhart se încadrează în altă sferă, poate mai stranie decât a celei care îi este cameristă, dar care nu este neapărat mai liberă decât ea. Despre libertate se poate vorbi și mai puțin în cazul marchizei de Pompadour care trebuie să urmeze întocmai monarhul și care trebuie să suporte critica celor din jurul ei.
Remarcabilă rămâne măiestria romancierei pentru îmbinarea unor evenimente reale cu unele de natură ficțională, de pildă dispariția copiilor și pasiunea regelui Ludovic al XV-lea pentru automate sunt preluate din realitate. Verosimile mi s-au părut și reacțiile personajelor sau comportamentele lor care nu sunt simple trăsături stabilite pe planșe goale. Există câte un fundal pentru fiecare dintre acestea, de asemenea motivația este la rândul ei una profundă, cum observăm în cazul marchizei. De altfel, cred că personajele sunt cumva aduse prin diferite căi pe marginea unei prăpăstii de unde cu greu ar putea să aleagă viața în locul morții. Tema aceasta a morții se insinuează prin intermediul suferinței cauzate de mediu, fie prin boală, fie printr-un fatalism intrinsec al societății pariziene din acel timp.
Ca un mic exercițiu de comparatism aș vrea să menționez că m-a dus adesea cu gândul la cartea (și filmul făcut după ea) scriitorului german Patrick Süskind, Parfumul unde evoc mai ales mediul din care provine Madeleine, dar și pasiune totală pe care o are Reinhart pentru meseria lui. Iarăși partea de steampunk, construirea unei fete mecanice mă duce cu gândul și la filmul Hugo (2011), regizat de Martin Scorsese. Nu în ultimul rând aș vrea să amintesc și Dama cu camelii (La dame aux camélias) romanul scris de Alexandre Dumas fiul, comparație relevantă mai ales pentru povestea marchizei.
Romanul este foarte ușor de citit, abundă în multe dialoguri care împing evenimentele din spate, dar și care te intrigă. Pe lângă acuitatea istorică este de apreciat modul în care se împleteşte acțiunea, accesibilă și totuși intrigantă, fără să abuzeze de cuvinte, fără să ne poarte în niște descrieri ceva mai amănunțite sau savante (de care personal nu aș fi vrut neapărat să se facă rabat, ba chiar cred că ar fi oferit mai multă densitate romanului), Anna Mazzola ne spune trei povești într-una, creând într-adevăr o atmosferă captivantă. Avem emoția aceea specifică literaturii gotice dar și frumusețea operelor istorice și steampunk. Cu alte cuvinte ni se oferă și puțină istorie alternativă prin evidențierea individului în fresca secolului al XVIII-lea.
