„Cinematograful călător al domnului Saito”, de Annette Bjergfeldt
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2025
Traducere și note de Flavia Teoc
Cinematograful călător al domnului Saito de Annette Bjergfeldt este un roman care m-a atras prin felul în care propune o reflecție asupra prieteniei ca spațiu al devotamentului și al absenței prejudecăților. Într-un context literar contemporan în care relațiile de prietenie sunt adesea reprezentate ca terenuri instabile, marcate de rivalitate, ambivalență sau violență emoțională, așa cum se întâmplă în Tetralogia Napolitană de Elena Ferrante sau în romanul Prinde iepurele de Lana Bastašić, cartea lui Annette Bjergfeldt merge într o direcție diferită. Prietenia dintre Lita și Oona nu este un câmp de confruntare, ci un loc al recunoașterii reciproce, al sprijinului și al solidarității care nu cere explicații. Din acest punct de vedere, romanul se apropie de modelul clasic al prieteniei literare din Anne de la Green Gables de Lucy Maud Montgomery, unde legătura dintre personaje funcționează ca o formă de protecție și de stabilitate afectivă.
Narațiunea este construită din perspectiva Litei, o voce care se remarcă prin căldură și printr-o refuzare constantă a judecății, lucrurile se succed și pot fi admirate, înțelese, asimilate și redimensionate ca modalitate de raportare la lume în întregul ei. Lumea este privită cu deschidere, iar oamenii nu sunt ierarhizați moral, ci observați cu o curiozitate care ține de dorința de a înțelege, nu de a condamna. Această poziționare a naratoarei influențează decisiv tonul romanului, deoarece realitatea nu este niciodată cosmetizată, dar nici expusă într-o cheie demoralizatoare. Chiar și momentele dificile sunt filtrate printr-o sensibilitate care caută sens și coerență. Relația Litei cu mama sa este esențială în acest proces. Fabiola apare ca o figură feminină memorabilă, pasionată de tango, capabilă să judece oamenii în funcție de încălțăminte și să transforme detaliile cotidiene în semne cu valoare simbolică. Femininul este reprezentat aici nu prin sacrificiu sau renunțare, ci prin libertatea de a trăi, de a simți și de a imagina. O prezență și o amintire a unei desăvârșiri în numele libertății, este absolut înduioșător modul în care Lita vorbește despre Fabiola și oricât ai fi de conștient că totul este cuprins între două coperți, nu ai cum să nu te emoționezi, măcar la finalul romanului, care încheie această saga familială extraordinară prin simplitatea ei.
Un alt aspect important al romanului este contrastul dintre ethosuri. Pe de o parte se află temperamentul latin al Fabiolai, orientat spre mișcare, corporalitate și expresivitate. Pe de altă parte se află lumea austeră a insulei Upper Puffin, o comunitate bazată pe pescuit, guvernată de ritmurile mării și de reguli nescrise ale supraviețuirii. Din întâlnirea acestor două moduri de a fi se naște o tensiune fertilă, care structurează evoluția personajelor. Insula nu este doar un decor, ci un spațiu formator, un loc al încetinirii și al interiorizării. Romanul poate fi citit fără dificultate ca un bildungsroman, în care Lita își construiește identitatea prin acumularea experiențelor, prin prietenia cu Oona și prin contactul cu arta.
Cinematograful domnului Saito ocupă un loc central în economia simbolică a cărții, funcționează ca o poartă către lumea exterioară, dar și ca un instrument de mediere între realitate și imaginație. Filmele proiectate pe insulă nu aduc doar imagini și sunete, ci deschid posibilități de înțelegere și de evadare. Lita învață să cunoască lumea dincolo de percepția imediată, dar ajunge să aprecieze tocmai aceste mari căi de cunoaștere, sunetul și imaginea, ca forme de legătură cu ceilalți. Chiar și războiul, deși se desfășoară departe, pătrunde pentru o vreme în viața comunității, amintind că istoria nu poate fi complet exclusă nici din cele mai izolate spații.
www.sifmeincke.dk
Din punct de vedere stilistic, romanul se remarcă printr-o proză atent construită, cu un ritm bine dozat și cu o varietate de registre. Formația muzicală a autoarei se simte în frazare și în modul în care scenele sunt legate unele de altele. Uneori narațiunea atinge zone care amintesc de realismul magic, nu ca efect spectaculos, ci ca o extensie firească a modului în care Lita percepe lumea. Micile momente de magie par să țină de felul ei de a ordona realitatea și de a o face suportabilă.
Finalul romanului adună coerent aceste direcții tematice și le oferă o închidere care pune accent pe continuitate și apartenență. După ani de căutări și adaptări, devine limpede că ideea de acasă nu se leagă de un oraș anume sau de un ideal îndepărtat, ci de comunitatea construită pe insulă și de relațiile care au rezistat timpului. Moștenirea domnului Saito rămâne una simbolică, legată de puterea poveștilor de a vindeca și de a crea legături durabile. Parcursul Litei se încheie prin asumarea propriei voci și prin integrarea talentelor familiei sale într-un viitor care nu anulează diferența, ci o face locuibilă.
Romanul se încheie într-un registru optimist, sugerând că viața este alcătuită din valuri succesive care pot fi traversate dacă există deschidere, solidaritate și imaginație. Cinematograful călător al domnului Saito se afirmă astfel ca o poveste scrisă cu grijă și echilibru, o saga de familie care valorizează prietenia, arta și rezistența feminină, și care își câștigă locul printr-o viziune coerentă și o proză de calitate.
