„Aşteptări”, de Anna Hope
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2022
Traducere din engleză şi note de Mihaela Dumitrescu
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare (William Shakespeare)
Nu foarte demult, am fost un omuleţ care a învăţat să fie cititor conştient că aceşti prieteni reci dar siguri au răspuns la toate acele inevitabile De ce-uri, pe cât de nevinovate, pe atât de obositoare pentru cei agitaţi în faţa adevăratelor griji cotidiene. Cu timpul, atunci când credeam că prietenia este, la rândul ei, o lecţie pe care o poţi aprofunda prin intermediul diverselor poveşti numai bune de adormit copiii şi de trezit minţile viitorilor adulţi, am descoperit cu bucurie că lumea cărţilor ascunde, la rândul ei, nenumărate istorii ale prieteniei, care, chiar dacă par să nu fie la fel de racordate la diversele mode ale timpurilor noastre, confirmă fără doar şi poate importanţa acestei experienţe în devenirea şi afirmarea fiecăruia dintre noi.
La loc de cinste printre titlurile ultimilor ani se află şi romanul Aşteptări, semnat de scriitoarea şi actriţa britanică Anna Hope şi lansat la nu foarte multă vreme după ce un alt titlu, Sala de bal, se bucura de un succes răsunător în lumea cititorilor. Dacă acea poveste ne reconecta la teribilul sfârşit de secol al XIX-lea, când întreaga lume se confrunta cu diverse inegalităţi sociale şi orice fel de liberă exprimare era privit cu suspiciune şi înţeles ca o veritabilă dovadă de scindare a psihicului, Aşteptări tinde să întregească panoplia acelor ficţiuni menite să ne (re)demonstreze importanţa şi valoarea prieteniilor adevărate. În acelaşi timp, el contiună analiza autoarei asupra psihicului uman, propunând acum o incursiune în destinul femeii contemporane, pe care prea multele priviri curioase şi tăioase ale societăţii au transformat-o, fără îndoială, într-o eroină cu acte în regulă.
Pentru a deveni, la rândul nostru, călători în acest univers ce se anunţă a fi unul plin de viaţă şi mister, suntem invitaţi să ne lansăm privirile interioare către cel mai frumos parc din Londra, unde, într-o ditamai căsoaia victoriană, locuiesc Cate, Hannah şi Lissa, cele trei protagoniste care ne iniţiază pe fiecare din noi într-una din lecţiile mereu vii despre ce poate însemna o prietenie plină de inocenţă, în faţa căreia chiar şi cel mai grăbit timp pare că vrea să stea în loc:
Au douăzeci şi nouă de ani. Nici una dintre ele nu are copii. Pentru oricare altă generaţie din istoria omenirii, acesta ar fi un fapt ieşit din comun. La ele trece aproape neobservat (…). Ar vrea să oprească timpul în loc (…). Ar vrea să se afunde în frumuseţea acestei după-amiezi calde de mai (…). Cea mai mare parte a vieţii le stă încă înainte. Au făcut greşeli dar nu dintre cele ireparabile. Nu mai sunt ele nişte puştoaice, dar nu se simt nici bătrâne. Viaţa este încă maleabilă şi plină de potenţial. Nu li s-a blocat încă accesul la căile rămase neexplorate. Mai au încă timp să devină ceea ce au de gând să fie (pp.12-13).
Rând pe rând, pe măsură ce fiecare dintre cele trei poveşti încep a se scrie, apropiindu-se din ce în ce mai mult de realitatea vie, deopotrivă rece şi plină de blânde învăţăminte demne de luat în seamă pentru a deveni biruitor în lupta cu diversele umbre ale acestei vieţi, cele trei prietene cresc la rândul lor. Singure sau împreună, fiecare eroină tinde să se impună ca pion important în configurarea unui drum care, deşi bogat în taine, cunoaşte ca punct terminus posibila transformare a tinerelor în femei de succes, soţii perfecte şi mame devotate.
Şi astfel, când nici nu am prins bine de veste, în faţa noastră se deschide o lume plină de tensiuni şi provocări menite să transforme romanul Aşteptări într-o veritabilă cronică despre femeia tuturor timpurilor, dar mai ales cea a prezentului, umbrit la rându-i de prejudecăţi, dezamăgiri şi palide speranţe care îşi dovedesc, nu de puţine ori, deşertăciunea. În această ambianţă, o reîntâlnim pe Lissa, care, devenită acum o veritabilă prizonieră a dorinţei obsesive de glorioasă afirmare, pare să îşi preschimbe viselele tinereşti cu ochii mult prea larg deschişi într-un noian de greşeli, adesea mult prea greu de reparat. Sub semnul acestor dure transformări, Hannah şi Cate, liceenele a căror prietenie s-a confundat, de multe ori, rivalitate copilărească, vor prinse, cu timpul, în mrejele unei invidii paroxistice, doar pentru că Hannah îşi doreşte cu ardoare să devină mamă, în vreme ce Cate este deja, chiar dacă această împlinire fericită se împleteşte adesea cu puternice stări depresive.
Pătrunzând în tainele fiecăreia dintre cele trei protagoniste, observăm că fiecare dintre acestea regăseşte în destinele celorlalte anumite crâmpeie lipsă din acest migălos puzzle al unor vieţi în care femeile nu ar fi poate la fel de statornice şi de puternice dacă nu ar avea alături figuri materne sau bărbaţi deopotrivă blânzi şi aspri, care să judece cu mult tact noianul de necunoscute, iar prin deciziile luate să încerce să reechilibreze cele pe care trecerea timpului le-a deteriorat, într-o mai mică sau mai mare măsură. Prin aceasta, în vreme ce Hannah întruchipează imaginea femeii trădate şi însingurate în propriile dureri, care par de nerezolvat şi care o propulsează în nisipurile mişcătoare ale utopiilor, Cate se impune din persepctiva femeii fragile care, deşi mamă, simte lipsa de neînlocuit a prezenţei materne şi, pentru o vreme, tinde să îşi blocheze conştiinţa într-o prietenie din trecut, negându-şi, parcă, rolul prezent.
La rândul ei, Lissa se dezvăluie ca cea care într-un anumit moment a refuzat maternitatea, în vreme ce un altul îi va rezerva nebănuite răsupunsuri privind relaţia cu propria mamă, cea care s-a zbătut permanent să schimbe lumea pentru binele viitoarei generaţii, dar pe care adolescenta rebelă din trecut o percepea ca pe o adevărată rivală şi, nu în ultimul rând, fiinţa la moartea căreia Lissa, păşind către maturitate, asistă neputincioasă, încercând cu duioşie şi durere să reînnoade timpurile:
Sarah este o pacientă surprinzător de răbdătoare – oricât de mari i-ar fi durerile, şi Lissa ştie că trebuie să fie cumplite, rareori se plânge. Vin prietenele ei să o viziteze. Pe unele dintre ele, Lissa nu le-a mai văzut de aproape treizeci de ani (…). În timp ce Sarah doarme, se strâng în jurul mesei din bucătărie. Preiau ştafeta (…). O cuprind pe Lissa de obraji, plâng, o pupă (…), iar când o strâng la pieptul lor, ea ştie că au îndurat boli, au născut copii sau au trăit cu durerea de a nu avea copii şi că aceste femei, cu cicatricile lor şi cu trupurile lor trecute prin multe suferinţe, formează împreună o familie.
O uluiesc aceste femei admirabile, din generaţia mamei ei; i se pare că strălucesc ca o constelaţie pe cale de a asfinţi (…). Ce se va întâmpla cu lumea asta atunci când ele vor fi pierit? În lipsa lor, casa se cufundă în tăcere (…). Se mută în pod, unde doarme pe o saltea întinsă pe jos (…). Vechiul fotoliu e încă acolo, şi se aşează în el şi citeşte, în vreme ce Sarah doarme la parter. Răscoleşte rafturile cu cărţi ale mamei ei fără a căuta ceva anume şi citeşte la întâmplare (…). I se pare emoţionant să citească aşa, cot la cot cu mama ei, cum ar veni, simţind energia tinerească din măzgălelile ei, ţinându-i companie în timp ce ea doarme jos (pp.304-306).
Deloc întâmplător şi cu siguranţă deja specific acelor poveşti cu final fericit, timpul, acel arbitru pe cât de îndepărtat şi de rece, pe atât de bogat în speranţe şi surprize plăcute, pare să asiste cu înţelegere la greşelile trecutului şi să reconecteze prezentul la o lume senină, plină de inocenţă. Astfel, finalul romanului reiterează acea imagine a tinerelor exuberante şi fără griji care, pe vremuri, locuiau în cea mai frumoasă casă de la marginea celui mai frumos parc din cea mai frumoasă zonă a celui mai frumos oraş de pe această planetă, iar acum, într-o nouă şi caldă după-amiază de mai, discută cu nostalgie despre vremurile de altădată, în timp ce, la rându-le, îşi fac griji pentru viitor, pentru copiii lor, pentru lumea pe care o vor moşteni ei, o lume parcă fracturată, grăbită şi tot mai divizată. Şi chiar dacă şansa unei prietenii mai strânse a fost compromisă cu ani în urmă, ea tinde să recapete sens cât ai bate din palme, cât ai cuprinde cu privirea un surâs gingaş de copil:
Şi fiica lui Hannah o ia de mână pe fetiţa lui Cate şi se învârtesc amândouă, se rotesc o dată şi încă o dată, şi încă o dată (…), şi femeile le urmăresc cu privirea, cucerite de graţia lor greoaie, de dezinvoltura cu care îşi mişcă ele trupuşoarele în spaţiu, cuprinse de o bucurie care este aproape – care s-ar putea, de fapt, să fie, în acelaşi timp – dureroasă. Şi copilele se învârtesc întruna râzând – bucuroase că nu mai sunt nişte bebeluşi, că au scăpat de atenţia apăsătoare a mamelor lor, de nevoia acestora de a le avea aproape (…) –, ameţite de atâta învârtit o dată şi încă o dată, şi încă o dată (…), ţinându-se strâns de mână, în această clipă ţesută cu fir de aur, ameţite, îmbătate de viaţă (p.322).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.facebook.com/humanitas.fiction, https://prabook.com/, https://www.libris.ro/, https://okian.ro/)
